Leo

coming out stories, Pieptiș/Abreast

Am știut de la început că a le spune alor mei că sunt trans va schimba relația mea cu ei. Deși eu știam cine sunt cu mult înainte de a începe tranziția fizică, nu le-am spus nimic. Ne vedeam oricum rar, eu mă mutasem de la ei, așa că am petrecut un an alături de ei gândind ”asta e ultima vacanță cu ei, în care suntem toți fericiți”, ”acesta este ultimul Crăciun adevărat”, ”asta e ultima oară când vor vrea să fie văzuți cu mine în public”. Față de ei nu a fost întru totul corect, eu am avut timp să mă împac cu schimbarea care urma să vină. Ei nu au avut ocazia asta.

Totodată, mi-era frică să fac acel pas care schimbă totul. Încă puțin, ziceam, pentru că mai voiam să mă sune să întrebe ce fac. Încă puțin, pentru că voiam să mă primească mama în casă și să îmi pună o ciorbă în față (mie nu îmi place ciorba). Încă puțin, ca să mai doarmă o noapte. Încă puțin, ca să nu sufere de azi.

În același timp, eu știam că merg mai departe cu tranziția, că singurul mod în care pot merge mai departe este prin a mă alinia eului meu interior. Nu eram capabil să contemplez o viață întreagă sub o falsă identitate. Alor mei nu le-am spus de psihiatru, de endocrinolog. Am început tratamentul, mă simțeam liber, furios de bucuros, eram în sfârșit bine.

Abia după vreo lună, când deja simțeam o asprime în glas, mi-am dat seama că sunt în fața unui pas inevitabil. Cel mai greu a fost să încep să vorbesc, simțeam cuvintele ca niște bolovani grei în adâncul stomacului meu, care, atunci când deschideam gura, nu voiau să iasă. Când credeam că nu voi putea face asta niciodată, cuvintele pe care mi le adresase o persoană dragă s-au înrădăcinat în sufletul meu: ”Când te rătăcești în întuneric, tu ești lumina. Tot ceea ce ești tu se va mișca înainte.” Tremurând am zis tot, am așternut noul viitor într-o conversație de trei minute pe Skype. La sfârșitul confesiunii mele, mama m-a întrebat ”Asta e tot ce voiai să ne spui?” Am spus da, ea a închis conversația.

De atunci, relația cu ai mei s-a schimbat.

 

––––––-

 

I knew from the start that telling my parents that I’m trans will change my relationship with them. Although I had known who I am long before starting my physical transition, I didn’t tell them anything. We would see each other rarely anyway, as I had moved out, so I spent a year with them, thinking “this is my last vacation with them, in which we’re all happy”, “this is the last real Christmas”, “this is the last time they’ll want to be seen with me in public.” It wasn’t all that fair towards them, I had time to come to terms with the change that was to come. They did not have this opportunity. At the same time, I was afraid to take that step that would change everything. A little longer, I would say, because I wanted them to call to ask how I am. A little longer, because I wanted mom to welcome me home and offer me soup (I dislike soup). A little longer, so she’d sleep another night. A little longer, so she would not suffer starting today.

At the same time, I knew I would be going ahead with transitioning, that the only way I can move forward is by aligning with my inner self. I was incapable of contemplating a whole life under a false identity. I didn’t tell my parents about the psychiatrist, the endocrinologist. I started the treatment, I felt free, furiously happy, I was finally feeling good.

Only about one month in, when I could already feel a roughness in my voice, I realized I am facing an inevitable step. The hardest thing was to start talking, I felt the words weigh down like heavy rocks in the pit of my stomach, and would not come forth when I opened my mouth to speak. Just as I thought I would never be able to do it, the words addressed to me by someone dear took root in my soul: “When you are stumbling in the dark, you are the light. Everything that’s you will move forward.” Shaking, I said everything, laying out the new future in a three-minute Skype conversation. At the end of my confession, my mother asked, “Is this all you had to tell us?” I said yes, she closed the conversation.

Since then, my relationship with my parents has changed. 

Leo

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Independent

coming out stories, Pieptiș/Abreast

La prima oră de informatică din clasa a 9a, profa, care mi-e mătușă, ne-a întrebat dacă știm ce vrem să ne facem când o să fim mari. N-am înțeles atunci ce legătură avea asta cu informatica, dar întrebarea m-a intrigat. Am răspuns că vreau să mă fac regizor sau agent SRI. Profa a zâmbit cu drag, iar eu m-am întrebat de unde am scos-o pe asta cu agentul SRI. Într-una din orele următoare mi-a spus “Lolo, tu nu ești genul care să stea toată viața la program.”

Așa am știut că nu pot fi altceva decât regizor. Mi-era clar că trebuie să spun povești și că metoda cea mai potrivită de a face asta e prin film.

În octombrie 2007 am regizat, împreună cu un prieten, primul meu scurtmetraj. Și singurul. Era o adaptare a nuvelei “Mantaua” de Dino Buzzati. L-am făcut pentru școala, pentru că trebuia. E stângaci și ieftin, dar în el e tot sufletul meu de atunci.

De atunci n-am mai putut să fac film. De atunci, n-am mai putut să fac film, pentru că lupta pentru supraviețuire nu te lasă să visezi decât la cum să supraviețuiești.

Zece ani, din postura mea retrasă și aparent neambițioasă am învățat. Am aflat ce înseamnă o poveste bună de la story editori buni, am învățat respectul pentru meserie de la regizori mari, câștigători de BAFTA,  am înțeles de unde trebuie să vina arta, cum se conturează viziunea unui regizor asupra unui film, cum se decupează, cum se insuflă personajele actorilor, cum îți respecți echipa, cum îți lași oamenii creativi să fie creativi fără s-o arzi rege pe platou. Am fost atent.

Acum, pentru că am supraviețuit, trebuie să fac film. Și el trebuie să fie despre ce știu și mă chinuie cel mai tare. Despre mine. Și mama. Sper doar să fiu capabil să pun în practică tot ce-am învățat. În filmele mele, ca și în viața mea, ca și în activismul meu, las înstinctul să îmi spună, cu el mă sfătuiesc în primul rând.

Pieptiș” e independent. Îmi dă insomnii, îmi taie pofta de mâncare, mă panichează. Mi-e frică cum nu mi-a fost frică până acum. Mi-e frică să duc un subiect atât de personal în casa în care am copilărit, să fac un film din asta și să-l arăt apoi lumii. Mi-e frică să nu-mi expun familia prea mult, mi-e frică de consecințe. Mi-e frică să nu afle bunica mea, în a cărei casă filmăm și care nu știe de tranziția mea, despre ce e filmul ăsta.

“Pieptiș” e independent, pentru că trebuie să rămână un film asupra căruia să mă așez cu mintea limpede, înconjurat de oameni care înțeleg însemnătatea poveștii și care mă ascultă și mă susțin; oameni buni in ceea ce fac, pe care-i aleg cu sufletul și mintea. Și pentru care să mă zbat eu ca să-i pot plăti. Și pe care să-i asigur eu că au tot respectul și recunoștința mea și că efortul lor n-o să rămână nerăsplătit. De când am lansat campania de crowdfunding, sunt copleșit în fiecare zi. E incredibilă toată susținerea care vine din toate părțile. Fiecare contribuție, fiecare mesaj, fiecare share e ca o mână pe umărul meu care mă asigură că o să fie bine. Mulțumesc!

“Pieptiș” e independent, dar nu mai e de mult doar despre mine. E despre fiecare om din comunitatea mea, iar ei și-au scris poveștile de coming out față de părinții lor. Le-am strâns, le avem; e timpul ca poveștile noastre să iasă la suprafață, odată cu noi.

afis provizoriu

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

 

Why Proud?

The Self-made Man, Visand la Romania

În vară împlinesc 30 ani, iar zilele trecute s-au făcut 17 luni de când am început tranziția hormonală. În tot timpul ăsta, mai precis în ultimii 13 ani, mi-am făcut coming out-ul față de părinții mei de 2 ori (la o diferență de 10 ani), am primit un diagnostic de BTS de la un ginecolog din Timișoara (cu toate că nu-mi începusem viața sexuală), un chirurg, singurul care făcea la noi operații de reatribuire a sexului, mi-a spus, în 2007, că lista de așteptare e până în 2014, iar  2 endocrinologi au refuzat să mă trateze –“De ce vrei să faci asta, că tu ai fi frumoasă și ca fată?”.

E incredibilă ușurință cu care oamenii îți iau, fără niciun drept, timp din viață și batjocoresc, sub jurământul lui Hippocrate, efortul pe care îl depui zi de zi să rămâi în picioare.

Am împlinit, fără să vreau sau să anticipez, profeția ultimului endocrinolog la care am fost. Mi-a spus, “Daca nu-ți deschid eu niște uși [la IML, ca să obțin avizul lor, adică] o să faci cum face majoritatea celor ca tine, o să începi să bagi hormoni singur în tine și de capul tău.”

Ușile au rămas închise, iar eu am căpătat înțelepciunea de a înțelege că nu am de ce să încerc să le deschid. Altele sunt ușile prin care trebuie să trec.

Mult timp am trăit cu impresia că sunt o rasă inferioară, menită să-și formeze o cușcă sigură în care să poată respira, dar care nu va ajunge niciodată să respire același aer cu restul oamenilor, cu rasa superioară.

Și în timp ce prima doză din lichidul uleios se scurgea, singur și de capul lui, din seringă în mine, viața mea se schimba, din fericire, iremediabil. Ca și când fiecare moleculă din substanța aia transforma fiecare celulă din mine în ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. Cred cu tărie și acum, la aproape un an jumătate distanță, că o zi în plus ar fi fost prea târziu.

“Forge meaning. Build identity.”; Andrew Solomon a pus în cuvinte ce mie mi-a spus doar înstinctul timp de 13 ani.

De când ne naștem, pe măsură ce creștem, ne îmbibăm de prejudecăți. Suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce ar trebui să facem și ce nu. Ce să spunem, cum să muncim, cât și cum să gândim. Suntem împachetați frumos în cutii, unde unghiile trebuie să fie curate atunci când le expui pe batistuță.

Asta sufocă. Sufocă tot ce ești tu, ca ființă umană; tu, cu toate bucuriile, durerile, întrebările, trăirile tale.

Drumul a fost lung, dar diminețile sunt acum suportabile. Cafeaua are un gust mai bun, cărțile își relevă poveștile mai clar, filmele bune sunt mai profunde, iar planurile își găsesc mai ușor soluții. E ca și când mintea mea a explodat într-o mulțime de curcubeie. “De ce”-urile, cu toate că sunt mai multe, își găsesc răspunsurile mai ușor. Dumnezeu nu mai e vinovat.

Pentru că știu cine sunt și ce vreau, pentru ce am devenit, sunt mândru.

Pe 23 mai, de la ora 16:00, ies în stradă ca să strig pentru cei ca mine, care încă sunt prinși între 4 pereți falși, pentru cei pentru care “mâine”  e o utopie, pentru ca ei să nu renunțe.

La Arcul de Triumf.

10410178_1021117367916218_4685946963366508903_n