The Self-Made (Wo)Men

“Bă, tu dacă omori un om, primul și primul lucru, ține minte, mă suni pe mine!”. Îi mulțumesc timid, mă gândesc că e imposibil să omor un om. Mă mir permanent de inteligența și puterea lui.  Îmi face bine să mă văd cu el, suntem fix pe același trip, la o diferență de 10 ani,  știe și el și-mi zice din când în când: “Tu ești fix ca mine, frate!”. Țara asta nu și-a permis să-l țină, l-a batjocorit sugerându-i că atâta timp cât are ovare și uter, poate să aibă copii, deci e femeie. A plecat într-o țară mai bună, care i-a permis să fie el în mai puțin de 5 săptămâni.

“5 lei!” îmi zice, băgând pizza în cuptor, să mi-o dea caldă. Înaintea mea, 2 turiști exotici plătiseră 60 de lei pe 2 pizza și o porție mare de hamsii. Se întoarce către colegul lui, care face pizza la foc automat și zice: “E fratele meu.”

Nu-mi permit să-mi fie dor de Sasha, el e unde merită să fie, plus că i-am zis că-l bat dacă nu pleacă. Muncește mult, e mai luminos. Când bag un skype cu el îmi vine să-i zic că mi-e dor să mă pupe și să mă smotocească fără să-i pese cine e în jur, mi-e dor de bucuria lui sinceră și puternică pe care o revarsă asupra mea după ce nu ne vedem 2-3 zile. Nu-i zic, îl întreb ce mai face, la ce muncește, cum o arde în timpul liber. Mă bucur să-l văd zâmbind, chiar și printr-un ecran.

Asta vară, A. s-a întors în țară, în concediu. Se bucură ca un copil să fie “acasă”. “Nu mai puteam, frate, munceam noapte de noapte. M-au dat afară din prima casă, am stat într-un hostel cu tot felul de dubioși. Acuma stau în Suedia și fac naveta în Danemarca. E mai bine, dar tot muncesc mult.”

C. are în subordine o echipă întreagă, câștigă bine, circulă mult, e sigur pe el și i se citește pe față bunătatea. Pleacă în octombrie.

Italia. A. n-a mai ajuns în țara de vreo 10 ani. Nu-l lasă să intre. În România e femeie, în Italia e el.

E 2.27. D. mi-a promis că toată pizza rămasă din ziua aia mi-o dă mie. Alerg, să nu întârzii. În timp ce închide, mă mai întreabă de mama și din ce trăiesc. Mă umple cu 3 plase cu pizza. Mă gândesc că pentru următoarea săptămâna sunt safe. Vrea să plece și el în Anglia. Muncește de 2 ani pe 16 milioane.

M. e în Anglia de dinainte să ne dumirim noi că vrem să facem activism trans în România. A fost pe la IML, i-au spus ce vor să-i facă, a făcut stânga-mprejur si a plecat. A scris tuturor avocaților din Cluj să-l reprezinte la proces, i-a răspuns unul.

Am plasele cu pizza într-o mână și o bere în cealaltă, tot de la D. . E 3 dimineața. Întâlnesc pe stradă o femeie care mătură trotuarul, are vestă fosforescentă și un sac mare de gunoi, pe jumate plin, atârnat la brâu. O întreb dacă îi e foame și îi las o plasă, zice că o s-o împartă cu colegele ei, bogdaproste.

50 de metri mai în față, 2 fete stau pe pervazul Băncii Transilvania. Mă apropii, îmi dau seamă că sunt 2 fete trans și automat mă gândesc că se vând ca să trăiască. Le zâmbesc și mă opresc. “Vreti niște pizza?”. Una ia pofticioasă, cealaltă, mai plinuță și mai reticentă, zice că nu vrea. Mă opresc lângă ele să caut în plasă. Mă întreabă unde stau, mă prind de pulă de vreo 2,3 ori și mă întreabă dacă am iubită. “Nu am, dar iubesc pe cineva.”. Una îmi cere căștile să vadă cum se aude, cealaltă îmi spune ce pomană mi-am făcut cu pizza aia. Le întreb cum se descurcă, ele înjură garda. Aș vrea să le povestesc cât de mult înțeleg și cât de mult lupt. Îmi dau seama că aș suna ca un demagog de cea mai joasă speță. Una îmi pupă mâna și eu îi pup mâna care-mi ține mâna pe care a pupat-o. Cealaltă se dă mai în stradă și se uită în jur, preocupată. Îi  cer o țigară după ce îmi ceruse bani de un suc. Mi-o dă pe ultima.  Într-un final, plec. Una mă strânge în brațe și mă pupă. Cealaltă îmi spune să plec mai repede până nu vine cineva. E deja 4.

Trec pe lângă stația de taxi. Taximetriștii se uită la mine cu coada ochiului. Mă uit la ei fix.

În căști e Editors – No Harm. Pe mână am urme de ruj roșu-aprins.

Anunțuri

Why Proud?

În vară împlinesc 30 ani, iar zilele trecute s-au făcut 17 luni de când am început tranziția hormonală. În tot timpul ăsta, mai precis în ultimii 13 ani, mi-am făcut coming out-ul față de părinții mei de 2 ori (la o diferență de 10 ani), am primit un diagnostic de BTS de la un ginecolog din Timișoara (cu toate că nu-mi începusem viața sexuală), un chirurg, singurul care făcea la noi operații de reatribuire a sexului, mi-a spus, în 2007, că lista de așteptare e până în 2014, iar  2 endocrinologi au refuzat să mă trateze –“De ce vrei să faci asta, că tu ai fi frumoasă și ca fată?”.

E incredibilă ușurință cu care oamenii îți iau, fără niciun drept, timp din viață și batjocoresc, sub jurământul lui Hippocrate, efortul pe care îl depui zi de zi să rămâi în picioare.

Am împlinit, fără să vreau sau să anticipez, profeția ultimului endocrinolog la care am fost. Mi-a spus, “Daca nu-ți deschid eu niște uși [la IML, ca să obțin avizul lor, adică] o să faci cum face majoritatea celor ca tine, o să începi să bagi hormoni singur în tine și de capul tău.”

Ușile au rămas închise, iar eu am căpătat înțelepciunea de a înțelege că nu am de ce să încerc să le deschid. Altele sunt ușile prin care trebuie să trec.

Mult timp am trăit cu impresia că sunt o rasă inferioară, menită să-și formeze o cușcă sigură în care să poată respira, dar care nu va ajunge niciodată să respire același aer cu restul oamenilor, cu rasa superioară.

Și în timp ce prima doză din lichidul uleios se scurgea, singur și de capul lui, din seringă în mine, viața mea se schimba, din fericire, iremediabil. Ca și când fiecare moleculă din substanța aia transforma fiecare celulă din mine în ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. Cred cu tărie și acum, la aproape un an jumătate distanță, că o zi în plus ar fi fost prea târziu.

“Forge meaning. Build identity.”; Andrew Solomon a pus în cuvinte ce mie mi-a spus doar înstinctul timp de 13 ani.

De când ne naștem, pe măsură ce creștem, ne îmbibăm de prejudecăți. Suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce ar trebui să facem și ce nu. Ce să spunem, cum să muncim, cât și cum să gândim. Suntem împachetați frumos în cutii, unde unghiile trebuie să fie curate atunci când le expui pe batistuță.

Asta sufocă. Sufocă tot ce ești tu, ca ființă umană; tu, cu toate bucuriile, durerile, întrebările, trăirile tale.

Drumul a fost lung, dar diminețile sunt acum suportabile. Cafeaua are un gust mai bun, cărțile își relevă poveștile mai clar, filmele bune sunt mai profunde, iar planurile își găsesc mai ușor soluții. E ca și când mintea mea a explodat într-o mulțime de curcubeie. “De ce”-urile, cu toate că sunt mai multe, își găsesc răspunsurile mai ușor. Dumnezeu nu mai e vinovat.

Pentru că știu cine sunt și ce vreau, pentru ce am devenit, sunt mândru.

Pe 23 mai, de la ora 16:00, ies în stradă ca să strig pentru cei ca mine, care încă sunt prinși între 4 pereți falși, pentru cei pentru care “mâine”  e o utopie, pentru ca ei să nu renunțe.

La Arcul de Triumf.

10410178_1021117367916218_4685946963366508903_n

Experienta Andrew Solomon

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

Sunt putini oamenii care lasa o urma in viata mea. Cei pe care ii las sa ma creasca.

La fel de adevarat e ca se intampla foarte rar sa ma activez intr-un proiect atat de mult, incat sa ma ocupe cu totul, sa ma consume cu totul; sa-mi fie atat de clar ca va reusi, ca va fi exact asa cum il vad. Si sa realizez apoi ca am avut dreptate.

Penultima oara s-a intamplat asta acum vreo 4 ani, cu un show tv pe care l-am produs singur cap-coada, si inainte de asta – acum 7 ani, cu scurtmetrajul meu de licenta. Ultima data s-a intamplat cu interviul pe care i l-am luat lui Andrew Solomon, in iunie.

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

A scris cartea asta in mai bine de 10 ani, intervievand mai mult de 300 de familii care cresteau copii cu autism, cu sindromul Down, cu nanism sau schizofrenie, copii proveniti din violuri, copii criminali, copii geniali, copii transgender. Transcripte de peste 40 000 de pagini ale interviurilor din care a selectat ce era cel mai important. O carte cu peste 700 de note si o bibliografie de peste 80 de pagini. Toate impachetate in stilu-i superb literar, acela care imbina talentul de povestitor cu harul de psiholog si empatia. Am deschis-o repede la penultimul capitol: „Transgender”. Si am inceput sa citesc.

„Threats to gender are threats to the social order.” E a 2a propozitie cu care incepe capitolul. M-am oprit, mi-am ridicat privirea si am inteles de ce mi-a luat 12 ani sa-mi depasesc frica de rasa inferioara. Acolo, intr-o propozitie, era rusinea mea nejustificata si veche de atatia ani. Mi-am luat un caiet si un pix. Si am inceput sa disec. Cartea e o imbinare subtila de povesti umane, de termeni specifici, de teorie medicala, sociala, antropologica, de marturii, de ganduri si trairi, de concluzii trase delicat fara a fi ostentative.

Citind, trebuia sa ma opresc din cand in cand, pentru ca mi-era greu sa respir, ma copleseau toate povestile alea pentru ca erau ale mele; noi toti cei care suntem trans ne gasim in niste puncte comune, ca pe o harta, in care niste drumuri rurale ajung si unesc niste sate uitate de lume.

Dupa ce am terminat capitolul, am simtit ca trebuie sa pun toata informatia asta de nepretuit intr-un interviu. Cum naiba sa fac asta? Ce scrisese omul asta ma schimbase, imi intarise coloana vertebrala, ma facuse sa merg cu capul drept. Voiam sa transmit asta si celorlalti din comunitate, voiam sa le zic ca sunt puternici si ca o sa fie bine, voiam sa le spun parintilor ca nu, copiii lor nu sunt bolnavi, ca da, poate sa fie bine.

Si cand s-a stabilit data interviului, emotiile mele au inceput sa creasca. Eram atat de panicat si stresat, incat nu puteam sa vad pe nimeni, nu puteam sa ies. Visam ca interviul o sa mearga prost, ca el n-o sa ma placa si ca o sa ma faca de ras de cat de prost sunt. Tot ce simteam sa fac era sa ma pregatesc pentru interviu si pentru filmare.

Si am facut-o. Nu singur, n-as fi putut. Am avut oameni frumosi care m-au ajutat.

L-am cunoscut pe Andrew inainte cu o zi, in seara in care si-a lansat „Demonul amiezii”. Nu m-a ajutat sa mi-l imaginez ca pe un om normal, care face toate lucrurile pe care le face un om normal, asa cum mi-a recomandat cineva. M-a ajutat, in schimb, sa-l cunosc si sa ma cunoasca asa vag, schimband cateva cuvinte. M-a mai ajutat ca a intarziat vreo 20 de minute in ziua interviului, nu din vina lui. M-a mai ajutat ca totul s-a potrivit apoi la fix. Echipa era pregatita cand am ajuns noi, s-au miscat exemplar, la fel si make-up-ul care m-a ajutat sa arat mai putin puber.

E adevarat, am uitat sa-mi calc camasa, iar engleza aia a mea, cu accentul ala ridicol, pe cuvant ca n-o vorbesc in fiecare zi, cu toate ca vorbesc engleza aproape in fiecare zi. E adevarat si ca interviul a durat mai putin decat m-am asteptat, pentru ca mi-a intuit cateva intrebari, iar eu am reconfigurat abordarea in functie de raspunsurile lui.

La 2 luni dupa interviu i l-am aratat tatalui meu, nu indraznisem pana atunci. I-am zis „Vrei sa-ti arat ceva ce-am facut eu? Vino si stai aici jos.” Am dat play si am fugit din casa. M-am dus, parca, sa spal masina. Cand m-am intors, l-am gasit in bucatarie, avea ochii rosii ca dupa plans, statea jos si se uita pe geam.  Prin toata durerea aia, am simtit o urma de mandrie. Si am stiut ca am facut bine.

I fucking did it

In garsoniera mea canta un cor, e muzica bisericeasca. Nu-s eu cel mai religios om din lume, dar muzica asta, pe care acum o ascult prima data, ma linisteste. Stau in mijlocul camerei cu curul jumate gol, infig acul. Cam 0.3 din 1ml se pierde la fiecare injectie, dar nu-i bai, sa fie primit! Apas incet si lichidul uleios se duce in mine. Corul condus de maestrul Goia zbiara „Laudat fie Domnul!”. E o lumina calda de vara, pe strada e liniste. Zambesc. Prozacul meu, testosteronul. 

Acum 7 ani ma duceam la singurul doctor despre care credeam ca ma poate ajuta. Un imbecil, si eu, sa cred ca ma poate ajuta, si el, sa-mi spuna ca lista de asteptare a persoanelor trans pentru operatia de corectie a sexului e de 7 ani. 

Acum un an am scris ultima data aici; eram la capatul puterilor, iar greul cel mai greu nici nu venise. 

Am reusit. Si am revenit, dar nu mai sunt eu cel de dinainte. Sunt eu, asa cum am fost dintotdeauna. 

Salut, eu sunt Patrick. Si sunt un barbat trans. 

2014-07-14 20.15.50