Delora

Eram în croazieră cu mama în vara anului 2015. Deja începusem să port articole feminine, cam toată viața am fost tipul băiatului efeminat, dar scuza mea consta în „androginie”.

Pe respectivul vas de croazieră mă simțeam foarte bine, nu mă judeca nimeni, totul era ok, și acolo am purtat prima oară un top scurt. Știam că în interiorul meu se afla un suflet de fată, dar niciodată nu avusesem ocazia pe bune de a spune asta cuiva.

La un moment dat, eram cu mama acolo și am căzut de acord să îi cumpărăm o geantă prietenei mele cele mai bune. Era genială, și în prima zi, când am luat-o, am purtat-o eu. Problema a fost că nu mă mai puteam dezlipi de ea. Atunci am început să plâng și i-am spus mamei adevărul, că nu am nicio treabă cu a fi un băiat, niciodată nu m-am simțit ca unul, etc.

A plâns și ea, dar nu a acceptat, nici pe departe. Am continuat prin a-mi cumpăra tocuri și farduri, dar mama niciodată nu prea se uita bine la mine.

Nu știu dacă va putea trece vreodată peste chestia asta, dar nu mai pot să ascund ce sunt doar pentru că pentru ea e prea mult. Îmi place ce sunt, mă simt confortabil în identitatea mea feminină, prietenele adevărate deja mă văd ca pe ceea ce sunt și mă susțin. Într-un final, voi deveni complet femeie și îmi voi continua viața liniștită, fără toate problemele pe care le întâlnesc acum, ca fiind „băiat-fată”, probleme care apar chiar și la școală din cauza asta.

 

___________

 

I was on a cruise with my mother in the summer of 2015. I had already started wearing feminine clothing, most of my life I’ve been the effeminate type of boy, “androgyny” being my excuse for it.

I was feeling pretty good on the cruise ship, nobody was judging, everything was fine, and that’s where I wore a crop top for the first time. I knew I had a girl’s heart inside, but I never had the opportunity to seriously talk about it with someone.

At some point during our cruise, my mother and I agreed on buying a purse for my best friend. The purse was amazing, so I ended up wearing it the day we bought it. The problem was I couldn’t get my hands off it.

I cried and told my mom the truth, how I have nothing to do with being a boy, how I never felt like one. She cried as well, but never accepted it.

I went on with it and bought heels and even more makeup, but she never thought well of it.

I don’t know if she’ll ever get over it, but I can no longer hide who I truly am just because it’s too much for her to handle. I enjoy who I am, I am comfortable with my feminine identity, my true friends already see me for who I am and they are supportive of it. Eventually, I will fully become a woman and I will get on with my life peacefully, without all the trouble and issues I am currently facing as a “boy-girl” duality, issues that I have to deal with even at school.

delora

 

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Reclame

M.

Relația mea cu mama n-a fost una ideală niciodată, având în vedere că mama și-a dorit o fată foarte mult. De mic mă îmbrăca în diverse ținute foarte feminine, probabil mă considera o păpușă, că nu era nici ea foarte bătrână la 22-23 de ani, câți avea pe atunci.

În timp, când am început să pricep și să-mi dezvolt personalitatea, am început să opun rezistență din ce în ce mai mult așa-ziselor ținute. Îmbrăcatul de sărbători, sau când mergeam în oraș, era o adevărată corvoadă și se transforma într-un soi de război al contradicțiilor.

Mama nu și-a pus întrebări foarte serioase în legătură cu motivul pentru care eram așa, deși era mai mult decât evident că nu era o situație normală. Credea doar că, din cauza personalității mele dificile, nu voiam să mă conformez sexului căruia aparțineam. A încercat de multe ori să-mi explice că așa m-am născut și trebuie să mă comport ca atare, daca mă nășteam altfel nu mai era o problemă.

După ce am mai crescut și am ajuns la vârsta adolescenței, se săturase sau obosise să-mi mai impună cum să mă îmbrac și cum să mă comport, și, slavă Domnului, am putut fi mai liber.

Cam pe la 20 de ani au început să apară întrebările de genul „Ce vrei să faci cu viața ta? Crezi că, fiind așa cum ești, o să te poți integra în societate? Toată lumea te va da la o parte! “.

Inițial am evitat să le spun, fiind întrebat de ambii părinți. Am găsit alte motive, dar nu a ținut mult și le-am spus. După cum e de așteptat în majoritatea cazurilor, reacția lor a fost una deloc pozitivă, și aici enumăr câteva reproșuri pe care mi le-au făcut mie sau lor înșiși.

„Nu o să mă iert niciodată că nu am luat măsuri din timp să nu ajungi așa.”, „Poate dacă te duceam la un psiholog mai devreme era altfel.”, „Cum crezi că o să ne vadă lumea pe noi dacă tu o să faci asta? Ești singurul nostru copil!”, „Nu o să pot înțelege niciodată asta, și nici nu vreau să înțeleg.”

Asta după ce îmi sugerase să consult un psiholog de la ea de la clinică, mama fiind asistentă medicală. Am făcut asta spunându-i doamnei psiholog, după o vreme, care era problema. Din partea dumneaei am avut parte de o reacție foarte pozitiva, urmând să-mi propună să imi chem ambii păriniți la o ședință în care să le explice care este fenomenul.

După ședința cu ei, aparent, nu s-a întâmplat nimic. Dar revenind, inevitabil, la discuțiile de acest gen, reacția lor a fost una și mai dură. Acum îi reproșau doamnei psiholog că „de ce mă încurajează într-un asememea comportament, ar vrea să vadă cum s-ar simți ea dacă unul din copiii ei ar fi așa”.

Mi-a mai zis că, dacă mă gândesc să fac așa ceva, nu o să mai exist pentru ea. Sunt cuvinte care au durut enorm, deși nu vreau să le țin minte și vreau să iert, pentru că, în fond și la urma urmei, nu cred că au fost adevărate. A fost doar un moment de panică din partea mamei, în încercarea de a mă face să mă răzgândesc.

De atunci, nu am mai avut nicio discuție de acel gen și au trecut ani buni. Evităm să aducem în conversație subiectul ca să putem păstra o relație cât de cât satisfăcătoare. Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să transform această poveste într-o nuvelă.

Cert e că eu voi face tranziția curând cu riscul ca mama să nu îmi mai vorbească o vreme, stiu însă că va accepta la un moment dat, când se va obișnui cu ideea. Eu nu voi renunța la ea, chiar dacă va fi greu. Și sper să-i pot demonstra că relația mamă-copil nu ține de aparențe sau stereotipuri.

 

___________

 

My relationship with my mother was never ideal, since she wanted a girl very much. She dressed me up in very girly outfits since I was little, she probably pictured me as a doll, considering she was quite young at the time, only about 22-23 years old.

When I started developing my personality and comprehend things, I began opposing and rejecting the said outfits. Dressing up for the holidays or going out was such a burden and it became a battle of pros and cons.

Mom never really wondered about the true reasons of my behaviour, though it was obvious it was an atypical situation. She believed my reluctance to conform to my gender identity was only a symptom of my very difficult temper. She tried many times to explain to me that this is the way I was born and I should behave accordingly.

By the time I reached my teenage years, Mom grew tired of telling me what to wear and how to behave, so, thank God, I could enjoy a bit more freedom.

In my twenties the big questions arose. “What do you want to do with your life? You think you’ll fit in society being as you are? Everybody will reject you!”

At first, I avoided telling them whenever my parents asked about it. I made up all sorts of answers, but it didn’t last long so I eventually had to speak. As it is to be expected in most cases, they were not happy about it, and a series of reproaches and criticism followed.

“I will never forgive myself for not taking action sooner for you not to end up like this!”

“Maybe if I had taken you to the psychologist earlier, things would have been different now.”

“How do you imagine people will look at us if you do the transition? You are our only child!”

“I will never understand it, I don’t even want to understand it.”

That was after my mother suggested I should go see a psychologist from the clinic where she worked as a nurse. So I went and saw the psychologist and told her what the issue was. She had a very positive attitude towards it and recommended another meeting in which both my parents should take part so she could explain to them the medical phenomenon.

After the revelatory meeting, nothing seemed to happen. But when the topic was brought up again they reacted worse. At this point, they were blaming the psychologist for encouraging me in my behavior, they’d like to see how she would feel if one of her kids was in a similar situation.

My mother threatened I wouldn’t exist for her anymore if I decided to transition. Those were very hurtful words that I would like to forgive and forget because I don’t believe she really meant it. It was just a moment of panic in my mother’s attempt to change my mind.

Since then, and it has been years, we never had another conversation like that. We try to avoid the topic in order to have a somewhat pleasant relationship.

I will soon begin my transition knowing there’s a possibility my mother won’t speak to me for a while. I also know she will eventually accept it once she gets used to the idea of it. I just hope to prove to her the mother-child relationship goes beyond stereotypes and social acceptance.

 

M.

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Alexandra

M-am gândit foarte multă vreme la coming out-ul meu față de părinți. Câțiva ani buni m-am gândit la momentul perfect, versiuni de conversații, modalități de a spune ce am pe suflet. Mi-am făcut notițe, am căutat informații, povești, exemple, explicații. Și totuși… Mi-era frică de ce s-ar putea întâmpla. Efectiv nu eram pregătită, nu aveam curaj să le spun cine sunt cu adevărat.

Așadar am rămas doar cu gândurile mele până când, într-o zi obișnuită, m-a întrebat mama mea ce se întâmplă cu mine. Îmi spunea că mă izolez de toată lumea, nu mai vorbesc nici cu ei, nu îmi mai trăiesc viața de ani de zile. Mă tot întreba ce mă frământă. Lucrul, sănătatea, relația, probleme financiare? Eu mă uitam pe geam, mi-au dat lacrimile, tremuram de emoții. Dar i-am răspuns că toate sunt ok, nu am niciun fel de probleme. Ea continua să mă întrebe. „Dar ce e cu tine? De ce nu vorbești cu mine?” Insistând cu întrebările, la un moment dat se oprește și mă întreabă „Vrei să fii fată?”

Am izbucnit în plâns și am răspuns „Da! Sunt.”

După câteva momente de liniște cumplită a început să mă întrebe cum, de ce, ce înseamnă asta. În momentul ăla au revenit toate gândurile, toate notițele, toate versiunile de răspunsuri, tot ce am documentat. Și mi-a ieșit doar „Da, am început terapia psihologică de anul trecut, recent am început și tratamentul hormonal și nu știu…”

Aici s-a terminat conversația noastră. Câteva zile n-am mai vorbit niciun cuvânt.

După câteva zile a urmat o „discuție” în familie. M-au chemat părinții. Discuția noastră a constat în reproșuri, amenințări, înjurături, pe care le-am îndurat câteva ore. Îmi spuneau că le distrug viața, că nu e normal ce fac, că nu vor să facă parte din așa ceva. Îmi voi pierde locul de muncă, prietenii, familia, voi ajunge pe stradă și o să-mi câștig banii din prostituție.

Urmând să îmi spună că nu mă mai cunosc, nu mai sunt copilul lor și nu mă vor accepta niciodată.

Din acea zi, au început înjurături, amenințări, despre care nu aș vrea să vorbesc acum.

Astăzi, nu mai țin legătura cu familia.

___________

For a long time, I kept thinking about coming out to my parents. For many years I pictured the perfect moment, the different types of conversation I could have and the different ways in which I could speak my heart. I took notes, researched stories, examples and explanations.

Even so, I was afraid of what might happen. I was just not ready, I didn’t have the courage to tell them who I really am.

Therefore, I kept it all to myself, until one day, when my mother eventually asked what was going on. She said I was isolating myself, that I don’t talk to them anymore and that I haven’t been living my life to the fullest for some time now. She kept asking what was tormenting me. Was it about work, was it my health, a relationship, financial issues maybe? I was looking at the window, shaking, with tears in my eyes. I answered everything was fine, that I didn’t have any problems of any sort. She went on asking. ”What is going on with you? Why won’t you talk to me?” She insisted on that until she finally asked “Do you want to be a girl?”

I burst into tears and answered “Yes! I am a girl.”

After moments of unbearable silence she began questioning how come, why and what did all this mean. All the research I did, every note I took, every possible answer I thought about before, it all came back to me at once. The only thing that came out, though, was “Yes, I started therapy last year, I recently began hormonal treatment, so…”

This is where our conversation ended. For a couple of days nothing was said.

Afterwards followed a family talk. My parents invited me over. The talk consisted mainly in reproaches, threats and insults that I had to bare for a couple of hours. They told me I was ruining their lives, that it was not normal and they didn’t want to take part in any of it. That I was going to lose my job, my friends, my family and end up on the streets, living out of prostitution.

They followed by saying they don’t know who I am and that I am not their child anymore, they would never accept me like this.

From that day forward, constant insults and threats were used that I wouldn’t want to mention here.

I currently don’t keep in touch with my family anymore.

Alexandra

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Leo

Am știut de la început că a le spune alor mei că sunt trans va schimba relația mea cu ei. Deși eu știam cine sunt cu mult înainte de a începe tranziția fizică, nu le-am spus nimic. Ne vedeam oricum rar, eu mă mutasem de la ei, așa că am petrecut un an alături de ei gândind ”asta e ultima vacanță cu ei, în care suntem toți fericiți”, ”acesta este ultimul Crăciun adevărat”, ”asta e ultima oară când vor vrea să fie văzuți cu mine în public”. Față de ei nu a fost întru totul corect, eu am avut timp să mă împac cu schimbarea care urma să vină. Ei nu au avut ocazia asta.

Totodată, mi-era frică să fac acel pas care schimbă totul. Încă puțin, ziceam, pentru că mai voiam să mă sune să întrebe ce fac. Încă puțin, pentru că voiam să mă primească mama în casă și să îmi pună o ciorbă în față (mie nu îmi place ciorba). Încă puțin, ca să mai doarmă o noapte. Încă puțin, ca să nu sufere de azi.

În același timp, eu știam că merg mai departe cu tranziția, că singurul mod în care pot merge mai departe este prin a mă alinia eului meu interior. Nu eram capabil să contemplez o viață întreagă sub o falsă identitate. Alor mei nu le-am spus de psihiatru, de endocrinolog. Am început tratamentul, mă simțeam liber, furios de bucuros, eram în sfârșit bine.

Abia după vreo lună, când deja simțeam o asprime în glas, mi-am dat seama că sunt în fața unui pas inevitabil. Cel mai greu a fost să încep să vorbesc, simțeam cuvintele ca niște bolovani grei în adâncul stomacului meu, care, atunci când deschideam gura, nu voiau să iasă. Când credeam că nu voi putea face asta niciodată, cuvintele pe care mi le adresase o persoană dragă s-au înrădăcinat în sufletul meu: ”Când te rătăcești în întuneric, tu ești lumina. Tot ceea ce ești tu se va mișca înainte.” Tremurând am zis tot, am așternut noul viitor într-o conversație de trei minute pe Skype. La sfârșitul confesiunii mele, mama m-a întrebat ”Asta e tot ce voiai să ne spui?” Am spus da, ea a închis conversația.

De atunci, relația cu ai mei s-a schimbat.

 

––––––-

 

I knew from the start that telling my parents that I’m trans will change my relationship with them. Although I had known who I am long before starting my physical transition, I didn’t tell them anything. We would see each other rarely anyway, as I had moved out, so I spent a year with them, thinking “this is my last vacation with them, in which we’re all happy”, “this is the last real Christmas”, “this is the last time they’ll want to be seen with me in public.” It wasn’t all that fair towards them, I had time to come to terms with the change that was to come. They did not have this opportunity. At the same time, I was afraid to take that step that would change everything. A little longer, I would say, because I wanted them to call to ask how I am. A little longer, because I wanted mom to welcome me home and offer me soup (I dislike soup). A little longer, so she’d sleep another night. A little longer, so she would not suffer starting today.

At the same time, I knew I would be going ahead with transitioning, that the only way I can move forward is by aligning with my inner self. I was incapable of contemplating a whole life under a false identity. I didn’t tell my parents about the psychiatrist, the endocrinologist. I started the treatment, I felt free, furiously happy, I was finally feeling good.

Only about one month in, when I could already feel a roughness in my voice, I realized I am facing an inevitable step. The hardest thing was to start talking, I felt the words weigh down like heavy rocks in the pit of my stomach, and would not come forth when I opened my mouth to speak. Just as I thought I would never be able to do it, the words addressed to me by someone dear took root in my soul: “When you are stumbling in the dark, you are the light. Everything that’s you will move forward.” Shaking, I said everything, laying out the new future in a three-minute Skype conversation. At the end of my confession, my mother asked, “Is this all you had to tell us?” I said yes, she closed the conversation.

Since then, my relationship with my parents has changed. 

Leo

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)