Leo

Am știut de la început că a le spune alor mei că sunt trans va schimba relația mea cu ei. Deși eu știam cine sunt cu mult înainte de a începe tranziția fizică, nu le-am spus nimic. Ne vedeam oricum rar, eu mă mutasem de la ei, așa că am petrecut un an alături de ei gândind ”asta e ultima vacanță cu ei, în care suntem toți fericiți”, ”acesta este ultimul Crăciun adevărat”, ”asta e ultima oară când vor vrea să fie văzuți cu mine în public”. Față de ei nu a fost întru totul corect, eu am avut timp să mă împac cu schimbarea care urma să vină. Ei nu au avut ocazia asta.

Totodată, mi-era frică să fac acel pas care schimbă totul. Încă puțin, ziceam, pentru că mai voiam să mă sune să întrebe ce fac. Încă puțin, pentru că voiam să mă primească mama în casă și să îmi pună o ciorbă în față (mie nu îmi place ciorba). Încă puțin, ca să mai doarmă o noapte. Încă puțin, ca să nu sufere de azi.

În același timp, eu știam că merg mai departe cu tranziția, că singurul mod în care pot merge mai departe este prin a mă alinia eului meu interior. Nu eram capabil să contemplez o viață întreagă sub o falsă identitate. Alor mei nu le-am spus de psihiatru, de endocrinolog. Am început tratamentul, mă simțeam liber, furios de bucuros, eram în sfârșit bine.

Abia după vreo lună, când deja simțeam o asprime în glas, mi-am dat seama că sunt în fața unui pas inevitabil. Cel mai greu a fost să încep să vorbesc, simțeam cuvintele ca niște bolovani grei în adâncul stomacului meu, care, atunci când deschideam gura, nu voiau să iasă. Când credeam că nu voi putea face asta niciodată, cuvintele pe care mi le adresase o persoană dragă s-au înrădăcinat în sufletul meu: ”Când te rătăcești în întuneric, tu ești lumina. Tot ceea ce ești tu se va mișca înainte.” Tremurând am zis tot, am așternut noul viitor într-o conversație de trei minute pe Skype. La sfârșitul confesiunii mele, mama m-a întrebat ”Asta e tot ce voiai să ne spui?” Am spus da, ea a închis conversația.

De atunci, relația cu ai mei s-a schimbat.

 

––––––-

 

I knew from the start that telling my parents that I’m trans will change my relationship with them. Although I had known who I am long before starting my physical transition, I didn’t tell them anything. We would see each other rarely anyway, as I had moved out, so I spent a year with them, thinking “this is my last vacation with them, in which we’re all happy”, “this is the last real Christmas”, “this is the last time they’ll want to be seen with me in public.” It wasn’t all that fair towards them, I had time to come to terms with the change that was to come. They did not have this opportunity. At the same time, I was afraid to take that step that would change everything. A little longer, I would say, because I wanted them to call to ask how I am. A little longer, because I wanted mom to welcome me home and offer me soup (I dislike soup). A little longer, so she’d sleep another night. A little longer, so she would not suffer starting today.

At the same time, I knew I would be going ahead with transitioning, that the only way I can move forward is by aligning with my inner self. I was incapable of contemplating a whole life under a false identity. I didn’t tell my parents about the psychiatrist, the endocrinologist. I started the treatment, I felt free, furiously happy, I was finally feeling good.

Only about one month in, when I could already feel a roughness in my voice, I realized I am facing an inevitable step. The hardest thing was to start talking, I felt the words weigh down like heavy rocks in the pit of my stomach, and would not come forth when I opened my mouth to speak. Just as I thought I would never be able to do it, the words addressed to me by someone dear took root in my soul: “When you are stumbling in the dark, you are the light. Everything that’s you will move forward.” Shaking, I said everything, laying out the new future in a three-minute Skype conversation. At the end of my confession, my mother asked, “Is this all you had to tell us?” I said yes, she closed the conversation.

Since then, my relationship with my parents has changed. 

Leo

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Reclame

Independent

La prima oră de informatică din clasa a 9a, profa, care mi-e mătușă, ne-a întrebat dacă știm ce vrem să ne facem când o să fim mari. N-am înțeles atunci ce legătură avea asta cu informatica, dar întrebarea m-a intrigat. Am răspuns că vreau să mă fac regizor sau agent SRI. Profa a zâmbit cu drag, iar eu m-am întrebat de unde am scos-o pe asta cu agentul SRI. Într-una din orele următoare mi-a spus “Lolo, tu nu ești genul care să stea toată viața la program.”

Așa am știut că nu pot fi altceva decât regizor. Mi-era clar că trebuie să spun povești și că metoda cea mai potrivită de a face asta e prin film.

În octombrie 2007 am regizat, împreună cu un prieten, primul meu scurtmetraj. Și singurul. Era o adaptare a nuvelei “Mantaua” de Dino Buzzati. L-am făcut pentru școala, pentru că trebuia. E stângaci și ieftin, dar în el e tot sufletul meu de atunci.

De atunci n-am mai putut să fac film. De atunci, n-am mai putut să fac film, pentru că lupta pentru supraviețuire nu te lasă să visezi decât la cum să supraviețuiești.

Zece ani, din postura mea retrasă și aparent neambițioasă am învățat. Am aflat ce înseamnă o poveste bună de la story editori buni, am învățat respectul pentru meserie de la regizori mari, câștigători de BAFTA,  am înțeles de unde trebuie să vina arta, cum se conturează viziunea unui regizor asupra unui film, cum se decupează, cum se insuflă personajele actorilor, cum îți respecți echipa, cum îți lași oamenii creativi să fie creativi fără s-o arzi rege pe platou. Am fost atent.

Acum, pentru că am supraviețuit, trebuie să fac film. Și el trebuie să fie despre ce știu și mă chinuie cel mai tare. Despre mine. Și mama. Sper doar să fiu capabil să pun în practică tot ce-am învățat. În filmele mele, ca și în viața mea, ca și în activismul meu, las înstinctul să îmi spună, cu el mă sfătuiesc în primul rând.

Pieptiș” e independent. Îmi dă insomnii, îmi taie pofta de mâncare, mă panichează. Mi-e frică cum nu mi-a fost frică până acum. Mi-e frică să duc un subiect atât de personal în casa în care am copilărit, să fac un film din asta și să-l arăt apoi lumii. Mi-e frică să nu-mi expun familia prea mult, mi-e frică de consecințe. Mi-e frică să nu afle bunica mea, în a cărei casă filmăm și care nu știe de tranziția mea, despre ce e filmul ăsta.

“Pieptiș” e independent, pentru că trebuie să rămână un film asupra căruia să mă așez cu mintea limpede, înconjurat de oameni care înțeleg însemnătatea poveștii și care mă ascultă și mă susțin; oameni buni in ceea ce fac, pe care-i aleg cu sufletul și mintea. Și pentru care să mă zbat eu ca să-i pot plăti. Și pe care să-i asigur eu că au tot respectul și recunoștința mea și că efortul lor n-o să rămână nerăsplătit. De când am lansat campania de crowdfunding, sunt copleșit în fiecare zi. E incredibilă toată susținerea care vine din toate părțile. Fiecare contribuție, fiecare mesaj, fiecare share e ca o mână pe umărul meu care mă asigură că o să fie bine. Mulțumesc!

“Pieptiș” e independent, dar nu mai e de mult doar despre mine. E despre fiecare om din comunitatea mea, iar ei și-au scris poveștile de coming out față de părinții lor. Le-am strâns, le avem; e timpul ca poveștile noastre să iasă la suprafață, odată cu noi.

afis provizoriu

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

 

The Self-Made (Wo)Men

“Bă, tu dacă omori un om, primul și primul lucru, ține minte, mă suni pe mine!”. Îi mulțumesc timid, mă gândesc că e imposibil să omor un om. Mă mir permanent de inteligența și puterea lui.  Îmi face bine să mă văd cu el, suntem fix pe același trip, la o diferență de 10 ani,  știe și el și-mi zice din când în când: “Tu ești fix ca mine, frate!”. Țara asta nu și-a permis să-l țină, l-a batjocorit sugerându-i că atâta timp cât are ovare și uter, poate să aibă copii, deci e femeie. A plecat într-o țară mai bună, care i-a permis să fie el în mai puțin de 5 săptămâni.

“5 lei!” îmi zice, băgând pizza în cuptor, să mi-o dea caldă. Înaintea mea, 2 turiști exotici plătiseră 60 de lei pe 2 pizza și o porție mare de hamsii. Se întoarce către colegul lui, care face pizza la foc automat și zice: “E fratele meu.”

Nu-mi permit să-mi fie dor de Sasha, el e unde merită să fie, plus că i-am zis că-l bat dacă nu pleacă. Muncește mult, e mai luminos. Când bag un skype cu el îmi vine să-i zic că mi-e dor să mă pupe și să mă smotocească fără să-i pese cine e în jur, mi-e dor de bucuria lui sinceră și puternică pe care o revarsă asupra mea după ce nu ne vedem 2-3 zile. Nu-i zic, îl întreb ce mai face, la ce muncește, cum o arde în timpul liber. Mă bucur să-l văd zâmbind, chiar și printr-un ecran.

Asta vară, A. s-a întors în țară, în concediu. Se bucură ca un copil să fie “acasă”. “Nu mai puteam, frate, munceam noapte de noapte. M-au dat afară din prima casă, am stat într-un hostel cu tot felul de dubioși. Acuma stau în Suedia și fac naveta în Danemarca. E mai bine, dar tot muncesc mult.”

C. are în subordine o echipă întreagă, câștigă bine, circulă mult, e sigur pe el și i se citește pe față bunătatea. Pleacă în octombrie.

Italia. A. n-a mai ajuns în țara de vreo 10 ani. Nu-l lasă să intre. În România e femeie, în Italia e el.

E 2.27. D. mi-a promis că toată pizza rămasă din ziua aia mi-o dă mie. Alerg, să nu întârzii. În timp ce închide, mă mai întreabă de mama și din ce trăiesc. Mă umple cu 3 plase cu pizza. Mă gândesc că pentru următoarea săptămâna sunt safe. Vrea să plece și el în Anglia. Muncește de 2 ani pe 16 milioane.

M. e în Anglia de dinainte să ne dumirim noi că vrem să facem activism trans în România. A fost pe la IML, i-au spus ce vor să-i facă, a făcut stânga-mprejur si a plecat. A scris tuturor avocaților din Cluj să-l reprezinte la proces, i-a răspuns unul.

Am plasele cu pizza într-o mână și o bere în cealaltă, tot de la D. . E 3 dimineața. Întâlnesc pe stradă o femeie care mătură trotuarul, are vestă fosforescentă și un sac mare de gunoi, pe jumate plin, atârnat la brâu. O întreb dacă îi e foame și îi las o plasă, zice că o s-o împartă cu colegele ei, bogdaproste.

50 de metri mai în față, 2 fete stau pe pervazul Băncii Transilvania. Mă apropii, îmi dau seamă că sunt 2 fete trans și automat mă gândesc că se vând ca să trăiască. Le zâmbesc și mă opresc. “Vreti niște pizza?”. Una ia pofticioasă, cealaltă, mai plinuță și mai reticentă, zice că nu vrea. Mă opresc lângă ele să caut în plasă. Mă întreabă unde stau, mă prind de pulă de vreo 2,3 ori și mă întreabă dacă am iubită. “Nu am, dar iubesc pe cineva.”. Una îmi cere căștile să vadă cum se aude, cealaltă îmi spune ce pomană mi-am făcut cu pizza aia. Le întreb cum se descurcă, ele înjură garda. Aș vrea să le povestesc cât de mult înțeleg și cât de mult lupt. Îmi dau seama că aș suna ca un demagog de cea mai joasă speță. Una îmi pupă mâna și eu îi pup mâna care-mi ține mâna pe care a pupat-o. Cealaltă se dă mai în stradă și se uită în jur, preocupată. Îi  cer o țigară după ce îmi ceruse bani de un suc. Mi-o dă pe ultima.  Într-un final, plec. Una mă strânge în brațe și mă pupă. Cealaltă îmi spune să plec mai repede până nu vine cineva. E deja 4.

Trec pe lângă stația de taxi. Taximetriștii se uită la mine cu coada ochiului. Mă uit la ei fix.

În căști e Editors – No Harm. Pe mână am urme de ruj roșu-aprins.

Why Proud?

În vară împlinesc 30 ani, iar zilele trecute s-au făcut 17 luni de când am început tranziția hormonală. În tot timpul ăsta, mai precis în ultimii 13 ani, mi-am făcut coming out-ul față de părinții mei de 2 ori (la o diferență de 10 ani), am primit un diagnostic de BTS de la un ginecolog din Timișoara (cu toate că nu-mi începusem viața sexuală), un chirurg, singurul care făcea la noi operații de reatribuire a sexului, mi-a spus, în 2007, că lista de așteptare e până în 2014, iar  2 endocrinologi au refuzat să mă trateze –“De ce vrei să faci asta, că tu ai fi frumoasă și ca fată?”.

E incredibilă ușurință cu care oamenii îți iau, fără niciun drept, timp din viață și batjocoresc, sub jurământul lui Hippocrate, efortul pe care îl depui zi de zi să rămâi în picioare.

Am împlinit, fără să vreau sau să anticipez, profeția ultimului endocrinolog la care am fost. Mi-a spus, “Daca nu-ți deschid eu niște uși [la IML, ca să obțin avizul lor, adică] o să faci cum face majoritatea celor ca tine, o să începi să bagi hormoni singur în tine și de capul tău.”

Ușile au rămas închise, iar eu am căpătat înțelepciunea de a înțelege că nu am de ce să încerc să le deschid. Altele sunt ușile prin care trebuie să trec.

Mult timp am trăit cu impresia că sunt o rasă inferioară, menită să-și formeze o cușcă sigură în care să poată respira, dar care nu va ajunge niciodată să respire același aer cu restul oamenilor, cu rasa superioară.

Și în timp ce prima doză din lichidul uleios se scurgea, singur și de capul lui, din seringă în mine, viața mea se schimba, din fericire, iremediabil. Ca și când fiecare moleculă din substanța aia transforma fiecare celulă din mine în ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. Cred cu tărie și acum, la aproape un an jumătate distanță, că o zi în plus ar fi fost prea târziu.

“Forge meaning. Build identity.”; Andrew Solomon a pus în cuvinte ce mie mi-a spus doar înstinctul timp de 13 ani.

De când ne naștem, pe măsură ce creștem, ne îmbibăm de prejudecăți. Suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce ar trebui să facem și ce nu. Ce să spunem, cum să muncim, cât și cum să gândim. Suntem împachetați frumos în cutii, unde unghiile trebuie să fie curate atunci când le expui pe batistuță.

Asta sufocă. Sufocă tot ce ești tu, ca ființă umană; tu, cu toate bucuriile, durerile, întrebările, trăirile tale.

Drumul a fost lung, dar diminețile sunt acum suportabile. Cafeaua are un gust mai bun, cărțile își relevă poveștile mai clar, filmele bune sunt mai profunde, iar planurile își găsesc mai ușor soluții. E ca și când mintea mea a explodat într-o mulțime de curcubeie. “De ce”-urile, cu toate că sunt mai multe, își găsesc răspunsurile mai ușor. Dumnezeu nu mai e vinovat.

Pentru că știu cine sunt și ce vreau, pentru ce am devenit, sunt mândru.

Pe 23 mai, de la ora 16:00, ies în stradă ca să strig pentru cei ca mine, care încă sunt prinși între 4 pereți falși, pentru cei pentru care “mâine”  e o utopie, pentru ca ei să nu renunțe.

La Arcul de Triumf.

10410178_1021117367916218_4685946963366508903_n

Și-atunci ele, cele care ne iubesc

În viziunea noastră, apărem ca într-una dintre lucrările lui Francis Bacon. O figură fără corp, un corp în care durerea funcționează ca un tăiș, poate altera convenția anatomică universală, poate acționa ca o substanță chimică care topește, arde. Un „€œeu” plasat pe un fundal roșu, într-o cameră fără ferestre, în care perspectiva e alterată. Un portret peste care niște dungi gri pot funcționa deopotrivă ca elemente deformatoare, păstrând transparența, făcând loc voluptuosului abis negru. Ochii rămân aceiași, gura se deschide într-un strigăt.
Și ca în lucrările lui Francis Bacon, atunci când ne uităm în oglindă, postura de statuie grecească dezvoltă deopotrivă forme animalice și crăpături, umbra se scurge din noi, dar rămâne cleioasă lipită de glezne. O față fără trup care rătăcește de cealaltă parte a ramei. Pe marginea unui cerc, în mijlocul unui abator.
Și-atunci ele, cele care ne iubesc, în disperarea, în obsesia, în nimicnicia noastră, devin icoane.

887f63d0feb84730b499d1538314fd23

Experienta Andrew Solomon

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

Sunt putini oamenii care lasa o urma in viata mea. Cei pe care ii las sa ma creasca.

La fel de adevarat e ca se intampla foarte rar sa ma activez intr-un proiect atat de mult, incat sa ma ocupe cu totul, sa ma consume cu totul; sa-mi fie atat de clar ca va reusi, ca va fi exact asa cum il vad. Si sa realizez apoi ca am avut dreptate.

Penultima oara s-a intamplat asta acum vreo 4 ani, cu un show tv pe care l-am produs singur cap-coada, si inainte de asta – acum 7 ani, cu scurtmetrajul meu de licenta. Ultima data s-a intamplat cu interviul pe care i l-am luat lui Andrew Solomon, in iunie.

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

A scris cartea asta in mai bine de 10 ani, intervievand mai mult de 300 de familii care cresteau copii cu autism, cu sindromul Down, cu nanism sau schizofrenie, copii proveniti din violuri, copii criminali, copii geniali, copii transgender. Transcripte de peste 40 000 de pagini ale interviurilor din care a selectat ce era cel mai important. O carte cu peste 700 de note si o bibliografie de peste 80 de pagini. Toate impachetate in stilu-i superb literar, acela care imbina talentul de povestitor cu harul de psiholog si empatia. Am deschis-o repede la penultimul capitol: „Transgender”. Si am inceput sa citesc.

„Threats to gender are threats to the social order.” E a 2a propozitie cu care incepe capitolul. M-am oprit, mi-am ridicat privirea si am inteles de ce mi-a luat 12 ani sa-mi depasesc frica de rasa inferioara. Acolo, intr-o propozitie, era rusinea mea nejustificata si veche de atatia ani. Mi-am luat un caiet si un pix. Si am inceput sa disec. Cartea e o imbinare subtila de povesti umane, de termeni specifici, de teorie medicala, sociala, antropologica, de marturii, de ganduri si trairi, de concluzii trase delicat fara a fi ostentative.

Citind, trebuia sa ma opresc din cand in cand, pentru ca mi-era greu sa respir, ma copleseau toate povestile alea pentru ca erau ale mele; noi toti cei care suntem trans ne gasim in niste puncte comune, ca pe o harta, in care niste drumuri rurale ajung si unesc niste sate uitate de lume.

Dupa ce am terminat capitolul, am simtit ca trebuie sa pun toata informatia asta de nepretuit intr-un interviu. Cum naiba sa fac asta? Ce scrisese omul asta ma schimbase, imi intarise coloana vertebrala, ma facuse sa merg cu capul drept. Voiam sa transmit asta si celorlalti din comunitate, voiam sa le zic ca sunt puternici si ca o sa fie bine, voiam sa le spun parintilor ca nu, copiii lor nu sunt bolnavi, ca da, poate sa fie bine.

Si cand s-a stabilit data interviului, emotiile mele au inceput sa creasca. Eram atat de panicat si stresat, incat nu puteam sa vad pe nimeni, nu puteam sa ies. Visam ca interviul o sa mearga prost, ca el n-o sa ma placa si ca o sa ma faca de ras de cat de prost sunt. Tot ce simteam sa fac era sa ma pregatesc pentru interviu si pentru filmare.

Si am facut-o. Nu singur, n-as fi putut. Am avut oameni frumosi care m-au ajutat.

L-am cunoscut pe Andrew inainte cu o zi, in seara in care si-a lansat „Demonul amiezii”. Nu m-a ajutat sa mi-l imaginez ca pe un om normal, care face toate lucrurile pe care le face un om normal, asa cum mi-a recomandat cineva. M-a ajutat, in schimb, sa-l cunosc si sa ma cunoasca asa vag, schimband cateva cuvinte. M-a mai ajutat ca a intarziat vreo 20 de minute in ziua interviului, nu din vina lui. M-a mai ajutat ca totul s-a potrivit apoi la fix. Echipa era pregatita cand am ajuns noi, s-au miscat exemplar, la fel si make-up-ul care m-a ajutat sa arat mai putin puber.

E adevarat, am uitat sa-mi calc camasa, iar engleza aia a mea, cu accentul ala ridicol, pe cuvant ca n-o vorbesc in fiecare zi, cu toate ca vorbesc engleza aproape in fiecare zi. E adevarat si ca interviul a durat mai putin decat m-am asteptat, pentru ca mi-a intuit cateva intrebari, iar eu am reconfigurat abordarea in functie de raspunsurile lui.

La 2 luni dupa interviu i l-am aratat tatalui meu, nu indraznisem pana atunci. I-am zis „Vrei sa-ti arat ceva ce-am facut eu? Vino si stai aici jos.” Am dat play si am fugit din casa. M-am dus, parca, sa spal masina. Cand m-am intors, l-am gasit in bucatarie, avea ochii rosii ca dupa plans, statea jos si se uita pe geam.  Prin toata durerea aia, am simtit o urma de mandrie. Si am stiut ca am facut bine.

I fucking did it

In garsoniera mea canta un cor, e muzica bisericeasca. Nu-s eu cel mai religios om din lume, dar muzica asta, pe care acum o ascult prima data, ma linisteste. Stau in mijlocul camerei cu curul jumate gol, infig acul. Cam 0.3 din 1ml se pierde la fiecare injectie, dar nu-i bai, sa fie primit! Apas incet si lichidul uleios se duce in mine. Corul condus de maestrul Goia zbiara „Laudat fie Domnul!”. E o lumina calda de vara, pe strada e liniste. Zambesc. Prozacul meu, testosteronul. 

Acum 7 ani ma duceam la singurul doctor despre care credeam ca ma poate ajuta. Un imbecil, si eu, sa cred ca ma poate ajuta, si el, sa-mi spuna ca lista de asteptare a persoanelor trans pentru operatia de corectie a sexului e de 7 ani. 

Acum un an am scris ultima data aici; eram la capatul puterilor, iar greul cel mai greu nici nu venise. 

Am reusit. Si am revenit, dar nu mai sunt eu cel de dinainte. Sunt eu, asa cum am fost dintotdeauna. 

Salut, eu sunt Patrick. Si sunt un barbat trans. 

2014-07-14 20.15.50