Don’t Fucking Stop!

Candva, vroiam sa faca atatea lucruri!…  Dar nu eram omul care trebuie. Inca nu sunt omul care trebuie. Dar am inceput sa fac lucrurile alea. Urmarile au fost si bune, si rele. Si tot n-am incetat sa le fac, pentru ca mi-au adus cele mai negre si cele mai luminoase momente din viata mea. In ordinea asta. Tot n-am devenit omul care trebuie. Si eu fac in continuare lucrurile alea interzise. It feels good!

Va anunt cand devin omul „care trebuie”.

babel11.jpg

Babel – by Bruegel.

Anunțuri

Experienta Maia Morgenstern

imgp4647.jpg De la un timp incoace, de fiecare data cand ma expun asa in public si vorbesc despre cea mai mare isprava profesioanala, vorbesc despre experienta Maia Morgenstern. Da, ca orice regizor de film ( in devenire), m-am dorit sa lucrez cu un nume mare. Un nume mai mult decat mare. Adevarul e ca, pana acum cateva luni, totul parea asa, ceva de neatins, nu de nasul, treaba sau oala mea. Pana intr-o zi cand am ales sa ecranizez o povestire de Buzzati. Am ales-o nu pentru ca era neaparat pe gustul meu ( ca nu era), dar am gandit-o in termeni de producator: o locatie, 4 personaje => o zi de filmare (timp + bani putini) si gata filmul. Incet, incet povestea a inceput sa ma macine si m-a facut sa o gandesc si sa o gandesc tot mai mult. A devenit o parte din mine. Si devenind tot mai mult o parte din mine, am prins curaj si atunci mi-am zis ca Maia Morgenstern ar fi alegerea perfecta pentru rolul mamei. Intre timp, ca regizor mi se alatura Padre, colegul meu de apartament si cel mai bun prieten. Povestea il macina si pe el, mai ales cand ii spun ca m-am gandit la Maia… Dupa un timp si cateva incercari, fac rost de numarul dumneai. Sun. Raspunde. In mintea mea deja ma blocasem, desi cuvintele ieseau politicoase si usor timorate. Ii explic care e povestea ( si acum am impresia ca n-am povestit niciodata mai urat). Spune: „OK, imi doresc foarte tare sa va ajut, haideti sa ne intalnim!”. Ne intalnim. Si Padre, si eu simteam ca o sa fie un moment hotarator. I-am povestit inca o data povestea si care e viziunea noastra. Am mai stabilit o intalnire. Ne-am intalnit din nou, am mai lucrat pe text si la personaj. Am prins puteri si incredere, desi, tin sa mentionez nu fara rusine, ca am avut indoieli. Si imi pare rau ca am avut.

A venit ziua filmarii. 1 octombrie. A trecut ziua filmarii. Daca stau sa ma gandesc acum, nu stiu ce s-a intamplat. N-am mancat, n-am baut. Imi simteam sufletul in gat, la unele cadre ma blocam in fata monitorului. Si, pentru ca Maia Morgenstern era acolo, toata echipa( formata din prieteni, in mare parte) a simtit ca trebuie sa se comporte cu maxim de profesionalism. Am inceput cu o usoara intarziere, am terminat la timp. Amandoi am fost mandri de ei si de noi. Si, mai mult decat orice, am simtit ca si doamnei Maia ii face placere sa fie acolo. A intrebat-o Padre daca ar mai vrea sa lucreze cu noi. Ne-a raspuns: „Ce, voi nu vreti sa mai lucrati cu mine?”.

Primul meu film. Pentru Padre – al doilea.

In rest, cuvintele nu ma mai ajuta. Doar cei care au cunoscut-o, au vazut-o jucand sau au prins o floare aruncata de ea, la final de spectacol, inteleg.

imgp4647.jpg

Blogagita e o boala contagioasa. Se ia mai ales toamna, cand devii nostalgic si vrei ca toata lumea sa stie cate frunze cad din si pe sufletul tau. Dai sfaturi, lasi comentarii, citesti alte bloguri, ale prietenilor sau al lui Ion Iliescu (glumesc!). Mai pui poze, sa vada lumea ce mandru esti sau cat de tare te poti imbata tu. 

Blogagita a fost creata in laboratoarele americane…nord americane. Aia au nevoie de comunicare pana le iese pe nas! Pana acum, nu s-a gasit antidotul. Doar ca m-a luat si pe mine.

Daca o sa am destule poze frumoase + destule betii la activ + destui aiuriti care sa citeasca ce scriu, very well. Continuam!