David

Era vineri. Octombrie spre noiembrie. Se grăbeau să ajungă la casa de la țară. Eu tocmai ce venisem de la fermă. Eram plin de draci. Erau anxioși. Știau că ceva se întâmplă de prin mai, dar concret ce nici nu aveau idee.

M-am așezat în capul mesei. În partea opusă s-a așezat tata și mama undeva la mijloc. Am început așa „Sunteți siguri că vreți să vă spun?! Odată spus și auzit, nu mai puteți da timpul înapoi. Nu vreau să vă stric weekend-ul!”

Mama a fost fermă, atât cât putea să fie ea. „Nu, mamă, tot ce ține de tine noi trebuie să știm. Nu strici nimic!”

Acuma, să explic. Vezi tu, eu nu am fost o persoană normală, ci una specială. Așa îmi place să mă caracterizez. Sunt un om care s-a născut în corpul greșit. Sunt un bărbat într-o carcasă de muiere și blestemul meu a fost conștientizarea acestui adevar de la 6-7 ani. Și am tăcut până acum, 20 de ani de liniște. Mă rog, așa se vede. Când țipi în liniște, nu aude toată lumea. Doar unii.

E chiar simplu de explicat. Încearcă tu, orice ai fi, să te îmbraci în sexul opus. Acuma, îmbrăcat(ă) așa ieși pe stradă, du-te la muncă, fă-ți o relație, o familie. Sau și mai simplu, uită-te la tine în oglindă și gândește-te că în loc de pieptul tău cu pătrățele ai niște sâni, și nu de-ăia sexy. Sau în loc de sânii tăi sexy, ai o burtă de-aia păroasă, când tu știi că nu e corpul tău. Cum ar fi? Ai mai funcționa? Ai mai iubi?!

Revenind, mă uitam la ei și mă gândeam cum dracu să le explic. Am mers la psiholog, am discutat, m-am pregătit. Atât cât te poți pregăti. Am avut grijă să mă înconjor de prieteni care știu și mă susțin. O parte din familie știa, verișorii. Practic, mi-am construit o plasă în caz că voi “pica”!

Am început cu „Știi, mama, acum o săptămână, când m-ai sunat și m-ai întrebat ce am, că ori am de gând să mă transform în băiat? Ei bine, cam așa e. Atât că nu mă „transform”, eu sunt deja băiat, de mult timp chiar”.

Bineînțeles, șoc și groază. Tragedie grecească în acte. Ce a urmat sunt actele:

Actul 1. „De ce?!” Da, reacția familiei în fața oricărei tragedii. „Cum adică? Cum să zici așa ceva?! Tu? Băiat? Nu, așa ceva nu.”

Actul 2. Vina. Asta sună cam așa: “Pentru cine faci tu asta? Pentru cine te mutilezi?! Te-a dezamăgit vreun băiat? Te-ai îndrăgostit de vreo femeie? Cu ce ți-am greșit noi? Ți-am dat tot, nu ți-a lipsit nimic. Aaa da, noi suntem de vină. Dacă aveai alți părinți mai făceai tu așa?”

Actul 3. Trans=gay. “Aoleu, mamă, da’ ție iți plac fetele? Ești gay? -Nu, mama, sunt transgender. Este o diferență între gen și orientare sexuala.”

Actul 4. Rușinea. “Măi, mamă, dar tu te gândești când ne sună X și Y și mă întreabă ce face fata ta? Eu ce să zic? Nu, stai, că eu am băiat”, „Tu te gândești și la noi când faci așa ceva? Ne-ai distrus.”

Actul 5. Șantajul emoțional. „M-ai terminat. Ne-ai terminat și pe mine și pe tac-tu. O să ne bagi în mormânt mai devreme. Asta vrei?“

Actul 6. Concluzia?! „Eu așa ceva nu accept. Nu pot să accept! Nici eu, nici tac-tu! Îmi spui tu mie că asta se întâmplă din copilărie. Nu te cred. Nu cred. Nu vreau să cred că asta se întâmplă. Nu, nu pot să accept!”

Și cam așa au trecut vreo 40 de minute, o oră. O oră în care mama a plâns, tata și-a pus fruntea într-o palmă și nu a scos niciun cuvânt. În final, m-am uitat la tatăl meu și l-am întrebat „Tu ce părere ai? Spune ceva. Vorbește cu mine!”

A scos fruntea din palmă. S-a uitat adânc în ochii mei, în sufletul meu și mi-a zis scurt „Dacă tu te ții de decizia asta, nouă ne spui PA-PA!” și a trântit cu palma în masă. S-a ridicat și a început să care bagajele la mașină. Mama a rămas tăcută, înghițea lacrimi și tremura.

Ce a urmat în zilele următoare au fost telefoane cu amenințări emoționale de genul „Îl iau pe tac-tu și ne spânzurăm aici în pădurea asta. Ne-ai distrus. Nu mai avem pentru ce munci sau trăi. Mai bine ne sinucidem că până aici a fost. Gata. Ne-ai terminat!”. Nu e ceea ce iți dorești să auzi de la maică-ta, nu? Reacția mea la asta a fost “Tu vorbești că te omori și că îl iei și pe tata la pădurice să se spânzure, dar l-ai consultat și pe el, vrea să moară?”. Meschin, știu!

De atunci au trecut câteva luni. Ceva timp, cu mama nu am vorbit deloc. Doar cu tata. Vorbeam lucruri mărunte, nu despre ce le-am spus eu. Apoi a venit Moș Crăciun și toată lumea ignora.

Reacții sunt, inevitabil. „Cum ieși din casă cu barba aia? Tu nu te uiți la tine cu mizeria aia pe față?!”

Na, nimic anormal în viața unui trans. Pe lângă lupta interioară dintre tine și TINE, lupta cu societatea, pentru că poliția română niciodată nu crede că buletinul ăla e al tău, e al soției sau soțului, operatorul de la Orange îl vrea/o vrea pe titularul/titulara de contract și culmea, tu ești, dar nu se potrivește vocea.

Ai de dus și asta, care e, a dracu’, cea mai grea. E acolo, adânc, bine înrădăcinat în sufletul tău. Orice ai fi, familia e acolo, adânc. Și nimeni nu își dorește „războiul” ăsta. Când știi de mic două adevăruri care, culmea, acum pentru mine sunt antonime: eu sunt transgender, .eu sunt copilul mamei și al tatălui meu. Cele două persoane care trăiesc pentru tine, pe care te bazezi indiferent de orice, acum nu te acceptă pentru că ești trans.

În final, înainte să plece la țară mama m-a întrebat „Ce vrei?!”.

Printre lacrimi am dat un răspuns. “Nu vreau bani, nu vreau nici măcar să mă accepți, nu vreau decât un lucru. Te rog, iartă-mă. Te rog să mă ierți, pentru că eu altfel nu pot să fiu!”

A fost ultima oară când mi-am pus sufletul pe tavă în fața mamei mele. Never again. I’m sorry.

 

___________

 

It was Friday, the end of October. My parents were hurrying to get to the countryside. I just came back from the farm and I was full of anger. They were very nervous, knowing something was going since May, but having no clue what exactly.

I took a seat at the table, they sat across from me.

I asked ”Are you sure you want me to tell you? Once I do, it can never be unheard, you can’t go back in time and undo it. I don’t want to ruin your weekend!”

Mom was as firm about it as she possibly could. “No, we need to know everything related to you. You’re not ruining anything.”

Now, let me explain myself first. You see, I was never a regular person, I was always special in a way. That’s how I like to describe it. I am someone who was born in the wrong body. I am a man trapped in woman’s body and my curse was to acknowledge that when I was 6 or 7 years old. And I’ve been quiet about it until now, 20 years of silence. Anyway, that’s how it looks to be. When you scream silently, not everybody hears it.

It is actually easy to describe it. You try, no matter who you are, to dress as the opposite sex. Then, dressed like that, go out on the streets, go to work, be in a relationship, have a family. Even simpler, take a look at yourself in the mirror and imagine that, instead of your six-pack, you see a pair of breasts, and not the sexy kind. Or, on instead of your sexy breasts, you see a hairy belly, knowing it is not your body you’re looking at. How would that be? Would you be able to live like that? Would you still love?

Going back to my story, I was looking at my parents thinking how could I explain this to them. I went to a psychologist, I talked about it, I tried to prepare for this as much as one can prepare. I was careful to surround myself with friends that knew and were supportive. Part of the family already knew, I told my cousins. Basically, I had built a safety net.

So I began with “You know, Mom, how a week ago you called and asked what was wrong with me, if I am planning to become a boy? Well, that’s it. Only that I am not “becoming”, I already am a boy.”

They, of course, were shocked. What followed was something along the lines of a greek tragedy.

Act one.  “Why?!” The usual reaction of the family to any tragedy. “What does that mean? How could you even say that? You? A boy? No, no way.”

Act two. The guilt. “For whom are you doing this? For whom are you mutilating yourself? Have you been heartbroken by a boy? Did you fall in love with a woman? What did we ever do wrong? We gave you everything, you had it all. Yes, it’s clearly our fault. If you had other parents you wouldn’t be doing this. “

Act three. Transgender and gay means the same thing. “You’re into girls? Are you gay? – No, Mom, I am transgender. There’s a difference between sexual orientation and gender.”

Act four. The shame. “Have you thought about what we’re going to say when someone calls and asks how’s our daughter doing? What am I going to say? No, I have a boy now. Have you thought  about us at all when you decided to do this? You’re ruining our lives.”

Act five. The emotional blackmail. “You’re destroying me. You’re destroying both of us. You’re burying us early with this.  Is that what you want?”

Act six. The conclusion. “I cannot accept something like this. I simply cannot! I can’t and neither does your father. You’re telling me this has been going on since childhood, I don’t believe you. I can’t believe this is actually going on. No, I can’t accept it!”

This is how things went on for about an hour. An hour in which my mother cried, and my father stood with his head in his palms and didn’t say one word. I eventually looked at him asked “What is your take on this? Say something. Talk to me!”

He gazed deeply into my eyes, right into my soul, and said “If you go through with this, you can say goodbye to us!” and slammed his palm on the table. He got up and started carrying their luggage to the car. Mom was sitting in slience, shaking and swallowing her tears.

The next days they kept calling with all kinds of threats. “I’ll take your father up in the forest and we’ll hang ourselves. You’ve ruined us. We have no reason to live or work anymore. We’re better off killing ourselves. That’s it, you’ve finished us!”

It’s not something you want to hear your mother say, is it? My reaction to that was “You’re talking about killing yourselves both, but have you asked dad if he wants to die?”. Rather mean of me, I know.

It’s been months since then. I haven’t talked to my mom for a while. Only with dad. Mostly small talk, not mentioning our big conversation. Then Christmas came, and everybody ignored it.

They still react to it sometimes. “ How are you going out with that beard? Look at yourselves with that ugly thing on your face!”

Well, that’s nothing unusual in a trans’ life. Besides the constant battle between you and yourself and the battle with the society, since the romanian police never believes that is your real ID, or the mobile operator who asks to speak with the real owner of the contract, because your voice doesn’t match your identity, you also have to take on this. And this is really the biggest struggle. It’s there, deeply rooted in your heart. No matter who you are, your family is there. And nobody wishes for this kind of war. Especially when you acknowledge the two things that are universally true, and then they become opposites: I am transgender, I am the child of my parents. The two people who live for you, to whom you count on no matter what, now don’t accept you because you’re transgender.

At the end of our conversation, before leaving to the countryside, Mom asked “What do you want?”.

I answered with tears in my eyes “ I don’t want money, I don’t even want you to accept me, I only want one thing. For you to forgive me. Please forgive me, because I can’t be something that I’m not”.

It was the first and last time I poured my soul in front of my parents. Never again. I’m sorry.  

 

david

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Anunțuri

N.

M-am chinuit de foarte multe ori să scriu pe hârtie sau pe telefon speech-uri, dar niciodată nu a decurs conform planurilor, totul a venit de la sine.

Am 28 de ani și, în tot acest timp, printre certuri și discuții mai aprinse, am putut strecura câte ceva despre mine ca Trans. Mama a refuzat orice discuție pe această temă, încercând să nege posibilitatea copilului ei de a fi diferit.

Acum vreo 6 ani, cineva a venit la mama și i-a zis că aș avea o relație cu o fată. Deși mama mă mai văzuse îndrăgostit, a crezut că e doar ceva trecător, o rătăcire a mea, sau poate chiar a crezut că sunt nebun.

A avut de-a face față în față cu prima mea prietenă, de care mă îndrăgostisem nebunește, și s-a gândit că ceva e în neregulă, însă a tot așteptat să mă schimb până acum 3 ani, când am încercat să îi explic cu mai mult curaj că sunt Trans.

Țin minte că veneam acasă, din București în Bacău, doar de Crăciun și de Paște. Mai mereu,  când eram gata de plecare, mama mă lua de mână și îmi spunea „Ai grijă de tine și poate te văd și pe tine cu vreun băiat”. Mă tot enerva lucrul ăsta. O linișteam și îi spuneam că sunt foarte bine așa cum sunt și că vreau să înțeleagă că nu pot iubi pe cineva pentru care nu simt nimic, plus că eu mă simt băiat, nu pot să fiu un actor pe scena vieții interpretând rolul altcuiva. O auzeam spunând printre dinți „Eh, o să îți revii tu.”

Acum 2 ani, am venit acasă cu Dana, fata cu care sunt și azi. Când a văzut-o, s-a schimbat la față și a început să țipe la mine. „Ți-ai adus târfa acasă?”

Am rămas surprins, nu mă așteptam la așa ceva. Credeam că o va percepe ca pe o simplă prietenă, însă probabil a simțit ceva și a realizat mai profund ce simțeam și ce eram.

I-am zis „Dar cu cine credeai că vin?”. Nervos, am luat-o de mână pe Dana, nici nu stătusem două minute că am și plecat. Nu i-am mai răspuns la telefon mamei o lună de zile, deși mă suna disperată, încercând să își ceară iertare că reacționase așa urât. Mi-a spus că a fost un șoc pentru ea, să o înțeleg și să încerc sa fiu altfel pentru ea ca să nu o rănesc.

Am trecut peste și ne-am auzit la telefon după alte două luni. Vorbea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

De atunci și până acum, în 2016, am făcut operația de mastectomie fără să ii zic. Am început și tratamentul hormonal, de care știa așa în mare, că am discutat puțin cu ea. Nu era de acord cu  nimic din ce voiam să fac, dar a zis că o să mă susțină, ceea ce nu s-a întâmplat.

În decembrie 2015, a aflat de toate acestea și m-a sunat spunându-mi că nu e bine ceea ce fac și să nu mai continui. Am vorbit vreo 2 ore la telefon în care eu, foarte calm, cu vocea mai schimbată de la tratament, i-am explicat tot: ce sunt, ce simt, ce am făcut, ce voi face, ce vreau și că mă simt minunat și fericit și așa voi fi și pe viitor. A încercat și să îmi impună, supărată, să nu continui, dar starea mea de fericire i-a sugerat că asta este ceea ce îmi doresc și că voi fi bine cu siguranță. A început să plângă și a zis „Bine. Sper să fii bine”, și mi-a închis telefonul.

De atunci, o singură dată m-a mai sunat, să mă întrebe dacă sunt bine și să-mi spună să am grijă de sănătatea mea.

Mă bucur că totuși am putut să o fac să înțeleagă că asta este calea cea mai bună spre fericire și împlinire pentru mine.

 

___________

 

I’ve struggled many times to prepare speeches and deliver them on paper or over the phone, but it never went according to plan – everything happened on its own.

I’m 28; in all this time, among fights and heated conversations, I’ve managed to sneak in a few things about myself as a trans person. My mom completely refused to talk about it; she was in complete denial about the mere possibility that her child might be different.

About 6 years ago, someone decided to inform my mom that I was seeing a girl. Though mom had seen me in love before, she had always thought of it as a passing phase – or maybe she had assumed that I had lost my mind.  

She found herself standing face-to-face with my first girlfriend, with whom I was madly in love, and figured out that something was off about me, but she kept waiting for me to change – that is, until 3 years ago, when I finally gathered up the courage to tell her that I’m trans.

I remember only going home to Bacău on Christmas and on Easter. Each time, as I was about to leave, my mother would take my hand and say “Take care, and maybe I’ll see you with a boy one of these days”; This annoyed me to no end. I would calm her down and tell her that I feel fine the way I am, that I wanted her to understand that I can’t love someone that I feel nothing for, and, more importantly, that I am a man, not an actor who can perform their way through life. She would screech out “It’s ok, you’ll get over it”s.

I brought Dana, my current girlfriend, to meet my parents 2 years ago. When she saw her, my mom started foaming at the mouth and yelled out “You’ve brought your whore home?!”

I was nonplussed; I had not seen that coming; I thought that she would see her like any other girlfriend, but she had probably felt something deeper, deeper than even I was aware of at the time.

I asked her “who did you think I would bring along?”. Furious, I took Dana by the hand and was out the door in 2 minutes. I didn’t answer my mother’s calls for over a month, even though she was desperately trying to get through to me and apologise for overreacting. She told me that she had been in shock, and that I should try to change to prevent her from feeling hurt.

I got over it and started talking to her again after another 2 months; she acted as if nothing had happened.

In the meantime, I’ve gone through with top surgery without telling her. I also started hormone treatment – with which she was vaguely familiar with, since I’d told her a bit about it. She didn’t approve of anything that I wanted to do, but she said that she would stand by me either way – she didn’t.

She found out about all of this in December 2015, and gave me a call, telling me to stop, since what I’m doing is wrong. We were on the phone for about 2 hours, during which I calmly explained everything to her, with my voice slightly changed by the hormone therapy: what I am, what I feel, what I’ve done, what I’m about to do, what I want, how wonderful and happy I feel, and how it will be like this from now on. She had tried to get me to stop, but my state of felicity convinced her that this is what I want, and that I’ll be fine. She started crying and said: “Alright. I hope you’ll be alright.” before hanging up. Since then, she’s only called me once, to ask me how I am and tell me to take care of myself.

All things said and done, I’m glad that I’ve managed to get her to understand that this is my path to happiness and fulfillment.

N.

 

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Dani

Povestea mea începe așa: m-am născut pe 25 iunie 1982, am avut o copilărie frumoasă și fericită. Mi-am dat seama că vreau să fiu băiat încă de prin clasa a 4-a, când îmi doream ca fetele să mă vadă băiat, să am și eu o gagică și să stau în găștile băieților.

Eram cel mai bun la fotbal și la tenis de picior și am avut noroc în privința asta că devenisem cumva cunoscut prin cartier și fetele mă plăceau în ciuda faptului că știau că sunt fata, dar doar atât.

La 17 ani, mi-am făcut o relație cu o femeie minunată care a fost stâlpul meu psihic și moral, mamă și tată când am simțit nevoia. De ai mei m-am îndepărtat extrem de mult, ajunsesem să vorbim doar de câteva ori pe an, la telefon.

Anul trecut, pe 5 ianuarie, stăteam în pat și meditam la trecut, îmi imaginam viitorul și mi-am dat seama că nu-mi place ce văd din punct de vedere al realizărilor. În secunda următoare, i-am dat un sms prietenei mele și am întrebat-o dacă e pregătită să îmi mai fie alături pentru că eu am de gând să fac schimbări majore, iar viața noastră se va schimba radical, că vor urma emoții din toate punctele de vedere. A spus „da” și am început să mă mobilizez.

Mamei am vrut să-i spun încă de pe atunci, la telefon, în momentul în care mi-a pus veșnica întrebare „când te măriți?”, dar nu am putut, am considerat că față în față ar fi firesc și că merită acest lucru.

În august au venit părinții mei în țară și m-am întâlnit cu ei. Începusem deja tratamentul hormonal și făcusem mastectomia, așa că am avut niște emoții groaznice. Țin minte că am plecat de la job pentru că nu mă puteam controla și concentra din cauza emoțiilor puternice. A venit și momentul, „mama, tata, eu sunt un tip trans, transsexual, eu sunt bărbat și vreau să îmi fac operația de schimbare a sexului.” Au început să plângă și m-au luat în brațe, mi-au zis că au bănuit și, că indiferent cum sunt, sunt copilul lor și mă iubesc așa cum sunt.

De-atunci, s-au schimbat multe între noi. Pe mama o bănuiesc că se simte vinovată că nu a facut mai devreme ceva pentru a mă ajuta. Le-am spus că nu e nimeni vinovat de nimic. Acum sunt pregătit și matur, și pot duce lupta până la capăt. Mi-au zis cel mai important lucru, pe care, vă spun sincer, îl așteptam. „Nu ne este rușine cu tine nicăieri în lumea asta și nu ne interesează ce spune lumea.”

Din momentul acela, ai mei au anunțat pe toată lumea și și-au asumat faptul că sunt părinții unui băiat trans. Au făcut eforturi și au început sa imi vorbească la masculin, și să îmi spună des că mă iubesc, ceea ce înainte nu se întâmpla niciodată. Îi iubesc enorm, regret faptul că i-am alungat de lângă mine.

Nu lăsați anii să treacă, nu îi îndepărtați, pentru că mai târziu veți regreta că s-au pierdut ani importanți și că nu i-ați avut aproape în cele mai grele sau frumoase momente ale vieții voastre. În subconstientul ei, fiecare mamă știe când este ceva în neregulă cu băiatul ei. Curaj, se poate!

 

___________

 

My story begins on June 25th of 1982, the day I was born. I had a wonderful and happy childhood. In elementary school I figured out I wanted to be a boy. I was hoping the girls would identify me as a boy, so I could get a girlfriend and hang out with the guys.

I was the best football player around, which was quite fortunate, since it made me somewhat famous around the neighbourhood. It also made the girls be fond of me, despite knowing I was a girl.  

When I was 17, I started a relationship with a wonderful woman who offered me immense psychological and moral support, she took the place of my mother and father when I needed it. I had grown apart from my parents, only talking to them on the phone a few times per year.

Last year, on the 5th of January,  I was contemplating my past and future laying down in my bed, when I realised that I am not at all pleased with my current accomplishments. Before I knew it, I was texting my girlfriend and asking her if she’s willing to stand by me, since I was planning on making some major changes which will radically alter our lives. She said ‘yes’ and I started making preparations.

I wanted to tell my mom then and there, on the phone, when she gave me the age-old ‘when are you getting married?’ line, but I couldn’t bring myself to do it. I figured that she deserved to be told in person.

My parents came back to the country in August and we met up. I had already begun hormone treatment and had had top surgery done, so I was really nervous about it. I remember leaving my job early because I was so overwhelmed with emotion. Finally, the ‘mom, dad, I’m transgender, I am a man and I want to have a sex change’ announcement was made. They started crying and, hugging me, told me that they had suspected it, that I am their child and they love me as I am.

A lot has changed between us since then. I think my mom feels guilty about not having done something about it earlier, but I keep reassuring them that no one is to blame. I’m now mature and ready to finally go through with it. It was important they confirmed what I was hoping for all this time, by saying ‘We don‘t care what anyone in this world says, we are not embarrassed with you’.

From that moment on, my parents told everyone about it and took on the role of a transgender’s parents. They’ve really made an effort in using masculine pronouns. They now tell me they love me much more often than before. I love them immensely and regret having pushed them away.

Don’t let the years go by distancing yourselves from the dearest ones. Later on you will regret missing out on the important years, and not having them by your side during the hardest and most beautiful of moments. Trust that every mother knows instinctively when there’s something wrong with her child. Be brave, it can be done!

 

Dani

 

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Delora

Eram în croazieră cu mama în vara anului 2015. Deja începusem să port articole feminine, cam toată viața am fost tipul băiatului efeminat, dar scuza mea consta în „androginie”.

Pe respectivul vas de croazieră mă simțeam foarte bine, nu mă judeca nimeni, totul era ok, și acolo am purtat prima oară un top scurt. Știam că în interiorul meu se afla un suflet de fată, dar niciodată nu avusesem ocazia pe bune de a spune asta cuiva.

La un moment dat, eram cu mama acolo și am căzut de acord să îi cumpărăm o geantă prietenei mele cele mai bune. Era genială, și în prima zi, când am luat-o, am purtat-o eu. Problema a fost că nu mă mai puteam dezlipi de ea. Atunci am început să plâng și i-am spus mamei adevărul, că nu am nicio treabă cu a fi un băiat, niciodată nu m-am simțit ca unul, etc.

A plâns și ea, dar nu a acceptat, nici pe departe. Am continuat prin a-mi cumpăra tocuri și farduri, dar mama niciodată nu prea se uita bine la mine.

Nu știu dacă va putea trece vreodată peste chestia asta, dar nu mai pot să ascund ce sunt doar pentru că pentru ea e prea mult. Îmi place ce sunt, mă simt confortabil în identitatea mea feminină, prietenele adevărate deja mă văd ca pe ceea ce sunt și mă susțin. Într-un final, voi deveni complet femeie și îmi voi continua viața liniștită, fără toate problemele pe care le întâlnesc acum, ca fiind „băiat-fată”, probleme care apar chiar și la școală din cauza asta.

 

___________

 

I was on a cruise with my mother in the summer of 2015. I had already started wearing feminine clothing, most of my life I’ve been the effeminate type of boy, “androgyny” being my excuse for it.

I was feeling pretty good on the cruise ship, nobody was judging, everything was fine, and that’s where I wore a crop top for the first time. I knew I had a girl’s heart inside, but I never had the opportunity to seriously talk about it with someone.

At some point during our cruise, my mother and I agreed on buying a purse for my best friend. The purse was amazing, so I ended up wearing it the day we bought it. The problem was I couldn’t get my hands off it.

I cried and told my mom the truth, how I have nothing to do with being a boy, how I never felt like one. She cried as well, but never accepted it.

I went on with it and bought heels and even more makeup, but she never thought well of it.

I don’t know if she’ll ever get over it, but I can no longer hide who I truly am just because it’s too much for her to handle. I enjoy who I am, I am comfortable with my feminine identity, my true friends already see me for who I am and they are supportive of it. Eventually, I will fully become a woman and I will get on with my life peacefully, without all the trouble and issues I am currently facing as a “boy-girl” duality, issues that I have to deal with even at school.

delora

 

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

M.

Relația mea cu mama n-a fost una ideală niciodată, având în vedere că mama și-a dorit o fată foarte mult. De mic mă îmbrăca în diverse ținute foarte feminine, probabil mă considera o păpușă, că nu era nici ea foarte bătrână la 22-23 de ani, câți avea pe atunci.

În timp, când am început să pricep și să-mi dezvolt personalitatea, am început să opun rezistență din ce în ce mai mult așa-ziselor ținute. Îmbrăcatul de sărbători, sau când mergeam în oraș, era o adevărată corvoadă și se transforma într-un soi de război al contradicțiilor.

Mama nu și-a pus întrebări foarte serioase în legătură cu motivul pentru care eram așa, deși era mai mult decât evident că nu era o situație normală. Credea doar că, din cauza personalității mele dificile, nu voiam să mă conformez sexului căruia aparțineam. A încercat de multe ori să-mi explice că așa m-am născut și trebuie să mă comport ca atare, daca mă nășteam altfel nu mai era o problemă.

După ce am mai crescut și am ajuns la vârsta adolescenței, se săturase sau obosise să-mi mai impună cum să mă îmbrac și cum să mă comport, și, slavă Domnului, am putut fi mai liber.

Cam pe la 20 de ani au început să apară întrebările de genul „Ce vrei să faci cu viața ta? Crezi că, fiind așa cum ești, o să te poți integra în societate? Toată lumea te va da la o parte! “.

Inițial am evitat să le spun, fiind întrebat de ambii părinți. Am găsit alte motive, dar nu a ținut mult și le-am spus. După cum e de așteptat în majoritatea cazurilor, reacția lor a fost una deloc pozitivă, și aici enumăr câteva reproșuri pe care mi le-au făcut mie sau lor înșiși.

„Nu o să mă iert niciodată că nu am luat măsuri din timp să nu ajungi așa.”, „Poate dacă te duceam la un psiholog mai devreme era altfel.”, „Cum crezi că o să ne vadă lumea pe noi dacă tu o să faci asta? Ești singurul nostru copil!”, „Nu o să pot înțelege niciodată asta, și nici nu vreau să înțeleg.”

Asta după ce îmi sugerase să consult un psiholog de la ea de la clinică, mama fiind asistentă medicală. Am făcut asta spunându-i doamnei psiholog, după o vreme, care era problema. Din partea dumneaei am avut parte de o reacție foarte pozitiva, urmând să-mi propună să imi chem ambii păriniți la o ședință în care să le explice care este fenomenul.

După ședința cu ei, aparent, nu s-a întâmplat nimic. Dar revenind, inevitabil, la discuțiile de acest gen, reacția lor a fost una și mai dură. Acum îi reproșau doamnei psiholog că „de ce mă încurajează într-un asememea comportament, ar vrea să vadă cum s-ar simți ea dacă unul din copiii ei ar fi așa”.

Mi-a mai zis că, dacă mă gândesc să fac așa ceva, nu o să mai exist pentru ea. Sunt cuvinte care au durut enorm, deși nu vreau să le țin minte și vreau să iert, pentru că, în fond și la urma urmei, nu cred că au fost adevărate. A fost doar un moment de panică din partea mamei, în încercarea de a mă face să mă răzgândesc.

De atunci, nu am mai avut nicio discuție de acel gen și au trecut ani buni. Evităm să aducem în conversație subiectul ca să putem păstra o relație cât de cât satisfăcătoare. Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să transform această poveste într-o nuvelă.

Cert e că eu voi face tranziția curând cu riscul ca mama să nu îmi mai vorbească o vreme, stiu însă că va accepta la un moment dat, când se va obișnui cu ideea. Eu nu voi renunța la ea, chiar dacă va fi greu. Și sper să-i pot demonstra că relația mamă-copil nu ține de aparențe sau stereotipuri.

 

___________

 

My relationship with my mother was never ideal, since she wanted a girl very much. She dressed me up in very girly outfits since I was little, she probably pictured me as a doll, considering she was quite young at the time, only about 22-23 years old.

When I started developing my personality and comprehend things, I began opposing and rejecting the said outfits. Dressing up for the holidays or going out was such a burden and it became a battle of pros and cons.

Mom never really wondered about the true reasons of my behaviour, though it was obvious it was an atypical situation. She believed my reluctance to conform to my gender identity was only a symptom of my very difficult temper. She tried many times to explain to me that this is the way I was born and I should behave accordingly.

By the time I reached my teenage years, Mom grew tired of telling me what to wear and how to behave, so, thank God, I could enjoy a bit more freedom.

In my twenties the big questions arose. “What do you want to do with your life? You think you’ll fit in society being as you are? Everybody will reject you!”

At first, I avoided telling them whenever my parents asked about it. I made up all sorts of answers, but it didn’t last long so I eventually had to speak. As it is to be expected in most cases, they were not happy about it, and a series of reproaches and criticism followed.

“I will never forgive myself for not taking action sooner for you not to end up like this!”

“Maybe if I had taken you to the psychologist earlier, things would have been different now.”

“How do you imagine people will look at us if you do the transition? You are our only child!”

“I will never understand it, I don’t even want to understand it.”

That was after my mother suggested I should go see a psychologist from the clinic where she worked as a nurse. So I went and saw the psychologist and told her what the issue was. She had a very positive attitude towards it and recommended another meeting in which both my parents should take part so she could explain to them the medical phenomenon.

After the revelatory meeting, nothing seemed to happen. But when the topic was brought up again they reacted worse. At this point, they were blaming the psychologist for encouraging me in my behavior, they’d like to see how she would feel if one of her kids was in a similar situation.

My mother threatened I wouldn’t exist for her anymore if I decided to transition. Those were very hurtful words that I would like to forgive and forget because I don’t believe she really meant it. It was just a moment of panic in my mother’s attempt to change my mind.

Since then, and it has been years, we never had another conversation like that. We try to avoid the topic in order to have a somewhat pleasant relationship.

I will soon begin my transition knowing there’s a possibility my mother won’t speak to me for a while. I also know she will eventually accept it once she gets used to the idea of it. I just hope to prove to her the mother-child relationship goes beyond stereotypes and social acceptance.

 

M.

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Alexandra

M-am gândit foarte multă vreme la coming out-ul meu față de părinți. Câțiva ani buni m-am gândit la momentul perfect, versiuni de conversații, modalități de a spune ce am pe suflet. Mi-am făcut notițe, am căutat informații, povești, exemple, explicații. Și totuși… Mi-era frică de ce s-ar putea întâmpla. Efectiv nu eram pregătită, nu aveam curaj să le spun cine sunt cu adevărat.

Așadar am rămas doar cu gândurile mele până când, într-o zi obișnuită, m-a întrebat mama mea ce se întâmplă cu mine. Îmi spunea că mă izolez de toată lumea, nu mai vorbesc nici cu ei, nu îmi mai trăiesc viața de ani de zile. Mă tot întreba ce mă frământă. Lucrul, sănătatea, relația, probleme financiare? Eu mă uitam pe geam, mi-au dat lacrimile, tremuram de emoții. Dar i-am răspuns că toate sunt ok, nu am niciun fel de probleme. Ea continua să mă întrebe. „Dar ce e cu tine? De ce nu vorbești cu mine?” Insistând cu întrebările, la un moment dat se oprește și mă întreabă „Vrei să fii fată?”

Am izbucnit în plâns și am răspuns „Da! Sunt.”

După câteva momente de liniște cumplită a început să mă întrebe cum, de ce, ce înseamnă asta. În momentul ăla au revenit toate gândurile, toate notițele, toate versiunile de răspunsuri, tot ce am documentat. Și mi-a ieșit doar „Da, am început terapia psihologică de anul trecut, recent am început și tratamentul hormonal și nu știu…”

Aici s-a terminat conversația noastră. Câteva zile n-am mai vorbit niciun cuvânt.

După câteva zile a urmat o „discuție” în familie. M-au chemat părinții. Discuția noastră a constat în reproșuri, amenințări, înjurături, pe care le-am îndurat câteva ore. Îmi spuneau că le distrug viața, că nu e normal ce fac, că nu vor să facă parte din așa ceva. Îmi voi pierde locul de muncă, prietenii, familia, voi ajunge pe stradă și o să-mi câștig banii din prostituție.

Urmând să îmi spună că nu mă mai cunosc, nu mai sunt copilul lor și nu mă vor accepta niciodată.

Din acea zi, au început înjurături, amenințări, despre care nu aș vrea să vorbesc acum.

Astăzi, nu mai țin legătura cu familia.

___________

For a long time, I kept thinking about coming out to my parents. For many years I pictured the perfect moment, the different types of conversation I could have and the different ways in which I could speak my heart. I took notes, researched stories, examples and explanations.

Even so, I was afraid of what might happen. I was just not ready, I didn’t have the courage to tell them who I really am.

Therefore, I kept it all to myself, until one day, when my mother eventually asked what was going on. She said I was isolating myself, that I don’t talk to them anymore and that I haven’t been living my life to the fullest for some time now. She kept asking what was tormenting me. Was it about work, was it my health, a relationship, financial issues maybe? I was looking at the window, shaking, with tears in my eyes. I answered everything was fine, that I didn’t have any problems of any sort. She went on asking. ”What is going on with you? Why won’t you talk to me?” She insisted on that until she finally asked “Do you want to be a girl?”

I burst into tears and answered “Yes! I am a girl.”

After moments of unbearable silence she began questioning how come, why and what did all this mean. All the research I did, every note I took, every possible answer I thought about before, it all came back to me at once. The only thing that came out, though, was “Yes, I started therapy last year, I recently began hormonal treatment, so…”

This is where our conversation ended. For a couple of days nothing was said.

Afterwards followed a family talk. My parents invited me over. The talk consisted mainly in reproaches, threats and insults that I had to bare for a couple of hours. They told me I was ruining their lives, that it was not normal and they didn’t want to take part in any of it. That I was going to lose my job, my friends, my family and end up on the streets, living out of prostitution.

They followed by saying they don’t know who I am and that I am not their child anymore, they would never accept me like this.

From that day forward, constant insults and threats were used that I wouldn’t want to mention here.

I currently don’t keep in touch with my family anymore.

Alexandra

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Leo

Am știut de la început că a le spune alor mei că sunt trans va schimba relația mea cu ei. Deși eu știam cine sunt cu mult înainte de a începe tranziția fizică, nu le-am spus nimic. Ne vedeam oricum rar, eu mă mutasem de la ei, așa că am petrecut un an alături de ei gândind ”asta e ultima vacanță cu ei, în care suntem toți fericiți”, ”acesta este ultimul Crăciun adevărat”, ”asta e ultima oară când vor vrea să fie văzuți cu mine în public”. Față de ei nu a fost întru totul corect, eu am avut timp să mă împac cu schimbarea care urma să vină. Ei nu au avut ocazia asta.

Totodată, mi-era frică să fac acel pas care schimbă totul. Încă puțin, ziceam, pentru că mai voiam să mă sune să întrebe ce fac. Încă puțin, pentru că voiam să mă primească mama în casă și să îmi pună o ciorbă în față (mie nu îmi place ciorba). Încă puțin, ca să mai doarmă o noapte. Încă puțin, ca să nu sufere de azi.

În același timp, eu știam că merg mai departe cu tranziția, că singurul mod în care pot merge mai departe este prin a mă alinia eului meu interior. Nu eram capabil să contemplez o viață întreagă sub o falsă identitate. Alor mei nu le-am spus de psihiatru, de endocrinolog. Am început tratamentul, mă simțeam liber, furios de bucuros, eram în sfârșit bine.

Abia după vreo lună, când deja simțeam o asprime în glas, mi-am dat seama că sunt în fața unui pas inevitabil. Cel mai greu a fost să încep să vorbesc, simțeam cuvintele ca niște bolovani grei în adâncul stomacului meu, care, atunci când deschideam gura, nu voiau să iasă. Când credeam că nu voi putea face asta niciodată, cuvintele pe care mi le adresase o persoană dragă s-au înrădăcinat în sufletul meu: ”Când te rătăcești în întuneric, tu ești lumina. Tot ceea ce ești tu se va mișca înainte.” Tremurând am zis tot, am așternut noul viitor într-o conversație de trei minute pe Skype. La sfârșitul confesiunii mele, mama m-a întrebat ”Asta e tot ce voiai să ne spui?” Am spus da, ea a închis conversația.

De atunci, relația cu ai mei s-a schimbat.

 

––––––-

 

I knew from the start that telling my parents that I’m trans will change my relationship with them. Although I had known who I am long before starting my physical transition, I didn’t tell them anything. We would see each other rarely anyway, as I had moved out, so I spent a year with them, thinking “this is my last vacation with them, in which we’re all happy”, “this is the last real Christmas”, “this is the last time they’ll want to be seen with me in public.” It wasn’t all that fair towards them, I had time to come to terms with the change that was to come. They did not have this opportunity. At the same time, I was afraid to take that step that would change everything. A little longer, I would say, because I wanted them to call to ask how I am. A little longer, because I wanted mom to welcome me home and offer me soup (I dislike soup). A little longer, so she’d sleep another night. A little longer, so she would not suffer starting today.

At the same time, I knew I would be going ahead with transitioning, that the only way I can move forward is by aligning with my inner self. I was incapable of contemplating a whole life under a false identity. I didn’t tell my parents about the psychiatrist, the endocrinologist. I started the treatment, I felt free, furiously happy, I was finally feeling good.

Only about one month in, when I could already feel a roughness in my voice, I realized I am facing an inevitable step. The hardest thing was to start talking, I felt the words weigh down like heavy rocks in the pit of my stomach, and would not come forth when I opened my mouth to speak. Just as I thought I would never be able to do it, the words addressed to me by someone dear took root in my soul: “When you are stumbling in the dark, you are the light. Everything that’s you will move forward.” Shaking, I said everything, laying out the new future in a three-minute Skype conversation. At the end of my confession, my mother asked, “Is this all you had to tell us?” I said yes, she closed the conversation.

Since then, my relationship with my parents has changed. 

Leo

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)