Anger for Kindness @Power of Storytelling/oct.2019

Uncategorized

This is my activism.

 

Piept în pandemie

Uncategorized

În conversație cu Billie Rose, 29 Aprilie 2020

And I know I’ve got to go, to go, to get to love.

I have to dream, I have to dream, my love.

(EOB – Olimpik)

Patrick: Știi ce mi-am dat seama? Că s-a schimbat relația mea cu corpul meu de când nu mai port binder.

Billie: În ce fel?

Patrick: În sensul în care I don’t like my boobs anymore. I want them gone. I’ve spent too much time with them. Adică nu mai sunt la fel de… Fiind permanent conștient de ei… Nu mai îmi plac. Adică nu mai îmi sunt indiferenți, cumva. Indiferenți on a positive side. Acuma balanța se înclină în partea ailaltă. Which is good. Că asta o fi punctul decisiv. Adică, incredibil, că nu am forțat în niciun fel chestia asta, Ci, pur și simplu a venit natural. Că de aia nici nu mai am așa o lejeritate în a sta dezbrăcat. Ce frumoasă ești. Adică nu îi mai simt ai mei, cumva. Simt că they shouldn’t be there. Dar ce interesant că totuși am avut această libertate a corpului, fără binder, fără packer, fără straturi multe, fără interacțiuni cu alți oameni. Cum ți se pare? Poate are legătură și cu faptul că libidoul a scăzut.

Billie: Se poate. Azi citeam pe Instagram o postare a cuiva care zicea că a constatat în carantină, că, de fapt, stilul preferat de a se îmbrăca nu era cu adevărat pentru sine, ci pentru alții. Că după o lună, sau două luni, de îmbrăcat în haine confortabile și-a dat seama că în niciun caz nu se îmbracă pentru sine sau pentru self confidence în skinny jeans și uncomfortable shoes și uncomfortable tops. Ci, pentru sine, se îmbracă în pantaloni comozi, și hoodie. Și că defapt “it was a lie” pe care și-o tot spunea că se îmbracă în felul ăsta “for myself”. Și m-am gândit mult la chestia asta.

Patrick: Cine zicea asta? Era o persoană cis?

Billie: Nu știu. Cred că da. Cred că era pe hashtag-ul ăla de #bodyneutrality. Dar mă gândeam că sunt super multe chestii affirming, nu neapărat gender affirming, ci affirming, like makeup and clothes, care au relația asta cu exteriorul, cu alți oameni, și cu ieșitul afară din casă, care tot sunt affirming în continuare. Adică sunt unii oameni care wear makeup because they feel they have to, they have to hide their “flaws”, or whatever. Dar sunt alți oameni care wear makeup for self-expression, pentru care it’s affirming, si că they might have a hard time putting on a full face of makeup, sau altceva, indoors, alone. And now they are not getting that “affirmation” thing, anymore. Pentru că, there are so many things we do to our bodies as an extension of our personality and our self-expression. Si faza e că, there is a component of expression missing. Adică expression are un emițător și un receptor. Adică, you don’t express into the void.

Patrick: Da.

Billie: Și, dacă, you take a part away, receptorul…

Patrick: Da, dar, nu poți. Întrebarea este: cum se va simți această persoană când se va termina carantina, și va merge iar afară între alți oameni. Pantalonii comozi și the hoodie vor fi la fel de confortabili? Că nu cred că poți să ai una fără cealaltă. E un fel de skinny jeans. Că acuma astea sunt regulile jocului. E această interdicție. Izolarea.

Dar, interesant că eu nu am în partea de jos această chestie, doar în partea de sus. Adică doar chest. Și adevărul este că nu am mai stat atât de mult fără binder… Și ca să extind, fără bustieră, probabil de când au început să îmi crească sâni, adică din clasa a șasea sau a șaptea. Atunci am început să mă binduiesc. Deci câți dracu’ de ani sunt?

Billie: Mulți.

Patrick: Foarte mulți. Deci de atunci nu am mai avut, cumva, acest insight. Această oportunitate de a sta cu corpul. Așa. Dar binder…de când I came out to everybody și am trecut la bindere, etc, de vreo, șapte-opt ani. Iar ultimii șapte chiar zilnic, adică nu se mai punea problema să ies fără binder.

Billie: Crezi că are un impact asupra ta faptul că sunt atât de multe oglinzi mari în casa asta?

Patrick: Nu, nu, că eu mi-am dat seama de asta de când eram încă în București.

Billie: Dar și în București, deja erau mai multe oglinzi mari decât la tine acasă.

Patrick: Nu m-am uitat în oglinzi. Că singura oglindă mare e aia din cameră, de pe ușa dulapului.

Billie: E și aia din hol, care e măricică. Nu e full body, dar treci pe lângă ea la fiecare trecere dintre bucătărie și cameră. Nu știu, eu mă uit în ea, cred, de fiecare dată când trec, aproape de fiecare dată, și mă uit și de fiecare dată când trec în hol aici.

Patrick: Da, se poate. Dar mi-am dat seama de asta încă de la București.

Billie: Mmm… Zi. Vrei să zici ceva?

Patrick: Da, mă gândeam că poate de asta este și mai apăsătoare nevoia de a slăbi, cumva, și de a workout.

Billie: Mhm. Da. Eu nu mai port sutien de trei sau patru ani și când am început să nu mai port sutien, toată lumea, toate persoanele care purtau sutien în jurul meu, maică-mea, colege, whatever, aveam toate aceeași formă de sutien, cupa aia cu o anumită formă. Și cumva, era o constantă, toți sânii arătau la fel, forma aia rotundă. Și niște bluze mai largi, în situația asta de muncă, adică, mai modeste, cum ar fi, totuși revealing pentru sutien se vedea rotunjimea aia nenaturală. Și când am început să nu mai port sutien, pe lângă faptul că maică-mea a reacționat imediat, pentru că sânii mei, în bluze, nu mai aveau forma aia rotundă, și a remarcat și a comentat despre asta că e ceva în neregulă. Dar inclusiv prieteni de familie, și chestii de genu’ ăsta, că, “Auzi, tu nu mai porți sutien?”, la masa de Crăciun. Când se întâmpla chestia asta, eu încă nu mă obișnuisem cu forma naturală a sânilor. Încă aveam în cap ca definiție a formei sânilor forma aia de sutien, ca și cum așa ar trebui să arate natural, like, fără sfârcuri, and that round shape. Și a fost o tranziție, defapt, și acuma mi se pare încă un pic ciudat cum arată sânii mei, natural. Și pentru foarte mult timp mi se părea dizgrațios și urât corpul meu dezbrăcat, fără lenjerie. Din cauză că toate lucrurile sexuale ”frumoase, atrăgătoare, cu muzică frumoasă”, la care eram expusă, erau femeie în lenjerie, cu sutien de genul ăla și cu chiloți. Și ăla era singurul lucru care mi se părea că arată frumos. În momentul în care dădeam jos sutienul și îmi dădeam jos chiloții mi se părea că arată urât. Și, it took a very long time să încep să văd părțile astea din corpul meu ca neutre. Unele, nu le văd neapărat frumoase, dar neutre. Cu toate că au trecut trei ani de zile, adică, nu mai simt în niciun fel obișnuința senzației aleia de constrângere să-mi dau sutienul jos la sfârșitul zilei, dar tot a rămas sentimentul că nu arată cum ar trebui sânii.

Patrick: Dar ai mai purtat sutien?

Billie: Nu, adică, nu știu, la Pride. Pentru că… era…

Patrick: Dar acolo era DOAR sutien. Era ori asta, ori… whew… nimic.

Billie: Nu. Sutien pe sub haine nu am mai purtat de niciun fel, nici cu cupă din aia care face forma aia, nici altfel. Și îmi amintesc sigur că era o problemă când au apărut cupele ălea pentru că știu că erau niște reclame prin reviste la sfârcuri de aplicat peste sutien.

Patrick: Aa… What?

Billie: Da, da, pentru că la început când a apărut forma aia de cupă, așa, it was very strange. Sânii nu arată așa. So… oamenii încercau să facă să arate ca formă naturală.

Patrick: Păi, păi, stai. Era forma naturală, cea mai aesthetically pleasing, că altfel, de ce s-ar mai fi purtat sutien?

Billie: Păi nu, sutienul, cel puțin la tinerele fete, ce îmi spunea mie mama, era vorba că trebuie să porți pentru că…

Patrick: Că e sănătos?

Billie: Da, ceva de genul ăsta… Că așa e bine.

Patrick: Că, they bounce. Și nu face bine.

Billie: Which is not true.

Patrick: E true în anumite situații.

Billie: Da, depinde de dimensiune. Dar….

Patrick: Mi-ai amintit o fază dintr-un film…

Billie: Ce? Pai, zi.

Patrick: Nu, atâta, era o comedie din asta idioată.

Billie: Hmm. Dar era, deja de la momentul în care am început să port eu sutien, un soi de convenție că de la o anumită vârstă și dimensiune încolo trebuie să porți sutien, pentru că așa este politicos. Pur și simplu. Că era o chestie de social tabu.

Patrick: Nimeni nu mai chestiona chestia asta de niciun fel. De ce.

Billie: Știu că am văzut pe cineva la un moment dat care purta genul ăla de sfârcuri aplicat peste sutien și mi s-a părut atât de strange.

Patrick: Dar cum se aplicau?

Billie: Pur și simplu, peste, lipite sau cusute. Habar n-am.

Patrick: Wow.

Billie: Ca să ai niște “points”. Hmm… Da. Ca să nu mai vorbesc de faptul că it took me the longest time să înțeleg când și cum se întăresc sfârcurile și de ce.

Patrick: Da. Hmm. Ce dubios.

Billie: And the image we have about our bodies…

Patrick: Dar sânii, în general, mi se par… Care e treaba cu ei?

Billie: De ce trebuie să îi ascundem? De ce trebuie să aibă o anumită forma? Anumite dimensiuni. Nu știu. De ce e rușinos să îți hrănești copilul în public?

Patrick: De ce provoacă scârbă?

Billei: Da… De ce?

Patrick: Când știm că sunt niște obiecte sexuale foarte dorite, și imaginate.

Billie: Nu știu.

Patrick: Boul de Freud probabil că ar fi avut ceva de spus la asta.

Semiîntuneric

Uncategorized

Când stau în dormitorul mare, în semiîntuneric, vin lângă mine Laura, Ioana, Jessyka. Se așează ba pe pat, ba pe fotoliu, ba pe covor. Se uită una la cealaltă și își zâmbesc. Nu poartă hainele din sicriu, sunt dichisite, cu părul aranjat și cu un machiaj perfect. Sunt doar palide. Știu că sunt cu mine tot timpul, doar că uneori îndrăznesc să se și arate.  Afară se aud pescăruși.

Stăm împreună și ne uităm la televizor, la documentare despre Panait Istrati, despre Revoluție, la ecranizări de-ale lui Jane Austen și Charlotte Brontë, la seriale despre oameni care trăiesc în sălbăticie. Mă îndeamnă să scriu sau să filmez gândurile pe care le ruminez deja de prea mult timp. Dar eu mă încrunt, pentru că nu-mi place să mi se spună ce să fac și zapez printre canale și aplicații de streaming. Dacă deschid fereastra, vântul aduce miros de mare.

De azi, a venit și Mișu. A venit în cele mai bune haine ale lui, întotdeauna albe, alese pe măsura perfectă pentru el. I-am spus, în sfârșit, că îmi place stilul lui, că e un tip cool. A stat câteva luni în întuneric, iar lumina televizorului îl face să își încrunte vârfurile sprâncenelor. Părul îi e tot dat pe spate cu gel, iar urmele pieptenelui sunt proaspete. E tot timid, dar parcă nu tot la fel de adus de spate. I-am spus că îmi pare rău pentru acel “Nu aparțin. Nu aparțin…” care i-a ieșit din degete și mi-a căzut în cap. I-am făcut loc în pat, m-am gândit că e obosit.  I-am spus să se simtă ca acasă. Fetele i-au zâmbit.

Le-am promis că imediat ce vântul se va potoli, o să ieșim cu toții pe plajă.

Crucile lor, cu numele lor cele bune, sunt cu mine. Le port cu mine și am grijă să le vadă toată lumea și să le citească numele așa cum se cuvine. Cu cât devin mai multe, cu atât pot împunge mai mulți ochi care au stat prea mult timp închiși la durerile lor.

Uncategorized

Am obosit.

Am obosit peste puteri.

„Maine” e deja o utopie.

Rest in peace Luca!

Uncategorized

Inca o intrebare la care mi-e imposibil sa gasesc raspuns.
De fiecare data cand ne intalneam, ma miram de unde poate sa isi ia atata putere incat sa treaca peste moartea mamei lui. Se pare ca n-a putut.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

You’ll never walk alone.

Nunta secolului: Mr. and Mrs. Ciabai

Uncategorized, What I Love

Cand simti ca ai intrat in randul oamenilor mari? Cand intri la facultate? Cand ai primul job? Sau cand te duci la prima nunta a unor prieteni de-ai tai? Inutil sa mai spun ca ultima varianta e cea corecta.

Asta e, am intrat in randul oamenilor mari, dar sa dea dracu’ ca s-a intamplat cum nu se putea mai bine, participand la nunta lui Calin si a Alinei. Dar, in caz ca nu v-ati dat seama, postul asta nu e despre mine, e despre ei.

E despre cum au reusit sa fie, cel putin in ochii mei, cel mai frumos cuplu cu cea mai cool nunta. Personal, mi-au depasit asteptarile. Nu pentru ca nu-i credeam in stare, ci pentru ca au spart niste bariere impuse aiurea de obiceiuri cretine, pretentii exagerate si atitudinea romaneasca.

Un mire cool intr-o camasa care scotea foarte bine in evidenta cele 16 kg pierdute( ;;) ) si in adidasi, o mireasa superba intr-o rochie pe care unele femei de bun si foarte bun gust ar considera-o ideala, intr-o atmosfera eleganta, dar relaxata, care automat iti dadea un aer de bine in raport cu tine, cu muzica aleasa cu creier si niste oameni in prezenta carora iti face placere sa fii, not to mention mancarea foarte buna….

Ce-ar mai fi de zis decat ca le urez din tot sufletul sa fie fericiti, pentru ca eu cred ca sunt unul dintre cuplurile alea putine din lumea asta menite sa fie impreuna pentru totdeauna, le urez sa ma lase sa le fiu in preajma cat mai mult timp posibil pentru ca au un vibe extraordinar, le urez sa aiba cat mai multi copii cu care sa ma lase sa ma joc si le urez sa ramana ei insisi si sa devina tot mai puternici impreuna!

Puzzle with a Piece Missing

Uncategorized, What I Love

Pentru ca multa lume m-a intrebat care a fost sursa de inspiratie muzicala pentru spotul campaniei „Frati de sange”:

Gotye – Puzzle with a Piece Missing (Remix)  de pe albumul Mixed Blood din 2007.

Oricum, Gotye e de ascultat! Neaparat!

Uite si asta:

Giuliano, un pusti roman de 4 ani, cel mai puternic copil din lume

Uncategorized

Nu stiu daca la varsta lui ar trebui sa joace „Tara, tara, vrem ostasi” sau sa isi umfle muschii si sa devina tot ce tatal lui n-a atins in viata(care, in cazul in care nu v-ati prins, e cel care il antreneaza).

R.I.P. MICHAEL JACKSON

Uncategorized

RIP

Orice veste teribila care vine neanuntata e greu de crezut, iar mintea ta refuza sa o asimileze. Azi, cand Antena 3 imi spunea ca Michael Jackson a murit am zis: „astia-s prosti”. Apoi CNN-ul mi-a confirmat nodul din gat.

M-am intrebat intotdeauna cum o fi fost in ziua aia cand a murit Elvis Presley.  Ziua aia istorica. Azi traim o zi de o insemnatate istorica si mai mare. Si o traiesc si nodul din gat nu o sa dispara prea curand. Am vazut aseara pe CNN ca Michael suferise un stop cardiac si ca fusese dus la spital. Din acelasi motiv (acela ca mintea refuza sa proceseze) am zis ca nu e nimic grav, ca e ceva minor si ca o sa se faca bine la timp pentru cele 50 de concerte din iulie; de parca un stop cardiac poate fi ceva minor si putin grav.

Mi-au venit atunci in cap concertul lui de la Bucuresti, pe care am apucat sa-l vad cap coada inregistrat pe un VHS, mi-a venit in cap noaptea in care veneam cu trenul acasa si cand l-am cunoscut pe Nicu, cel mai mare fan al lui Michael pe care l-am intalnit, am revazut in cap videoclipul „Black & White”  si imaginile din campaniile pentru ajutorarea oamenilor din Africa.

Michael Jackson o sa ramana ARTISTUL Michael Jackson. Lumea o sa planga si o sa-i asculte muzica. Nu o sa mai vorbeasca despre toate scandalurile lui, despre situatia lui financiara, despre sanatatea lui fizica si psihica. O sa ramana el prin muzica lui. Intotdeauna.

Cand schimbam canalele la TV, ma asteptam sa vad pe absolut fiecare post ceva despre el, inclusiv pe Discovery si Eurosport.  Imi pare rau sa spun ca MTV si VH1 au reactionat tarziu.

Elvis Presley, Freddie Mercury, John Lennon,  Michael Jackson… Ma intreb daca asta e pretul pentru a fi superstar.

Pentru prima data in aproape 7 luni, imi pare rau ca nu sunt in Bucuresti. Asa ca daca cineva din Bucuresti citeste articolul asta, il rog cu tot sufletul sa mearga la Ambasada SUA sa aprinda o lumanare si pentru mine.

Generatia Atomic

Uncategorized

A fost odata ca niciodata primul post TV muzical de la noi. Se numea Atomic si crestea intr-o zi mai abitir ca „Tanar si nelinistit”. Asta poate pentru ca toti copiii adolescentini se uitau la el cum se uita chinezii la ciresi si la pietre. Crestea si el, cresteam si noi. Pana cand noi am crescut atat de mult incat el n-a mai putut tine pasul cu noi si a ramas in urma. Apoi s-a evaporat. Au ramas „videoclipurile de legenda”. Cum a fost Letopisetul Tarii Moldovei in literatura, asa au ramas videoclipurile de pe Atomic pentru industria muzicala romaneasca.

Remember.

A, si un EXCLUSIV!

Stiu, nici mie nu-mi vine sa cred!….