Nu mă atinge

Link

Scriitura asta a ieșit așa, visceral, în septembrie, fără s-o gândesc prea mult, așa cum a ieșit și povestea Pieptiș-ului în februarie 2013.

Am scris-o sub pseudonim, că nu sunt poet.

Pseudonimul îl țin secret, dar scriitura asta n-o mai țin.

Mi-a luat 12 ani să pot vorbi liber despre mine, 2 ani să pot vorbi despre cancerul mamei și un pic mai mult de 2 luni să vorbesc acum. Când durerea e mare, am învățat că felul ăsta de confesiune, orice fel de confesiune, e vindecătoare.

Nu mi-e ușor, iertare, dar…

Timp de un an, am privit adânc în mine prin ochii femeii pe care am iubit-o, iar întunericul ei a fost oglindă întunericului din mine. La fel și lumina ei. Am fost rău, am urât, am lovit, am țipat și am mințit, am judecat, am fost încrâncenat dincolo de orice vamă pe care mi-am imaginat-o proprie.

Fiecare durere a mea e praștie către lumina din mine. Și încă mă încrâncenez puțin pe oamenii care nu înțeleg asta din prima, pac, de parcă e atât de ușor. De parcă uit cât mi-a luat mie… Când prinzi câte un schepsis al vieții vrei să-l dai mai departe cu viteza fulgerătoare cu care te lovește pe tine. Răbdare.

Zâmbesc acum larg, cu fruntea plecată și cu ochii închiși, că sunt recunoscător.

Pentru cum am purificat dragostea din mine.

________________________________

Infernul lui Dante s-a întors

Cu curu-n sus și mi s-a așezat

Pe țeastă.

 

Din el s-a revărsat o pâclă

Care avea mirosul respirației tale

Și al tuturor spiritelor

Care nu se mai puteau ține de pereți.

 

Fiecare spirit și-a făcut cuib

În porii mei.

Nu mă atinge.

 

Mai bine prinde-i o panglică

Și înnoadă-mi-o sub bărbie

Ca zeii cei mincinoși să nu mai vină

Și să-l întoarcă la loc.

Anunțuri

Dragă adolescentule trans,

Te rog, rezistă. Știu că uneori e greu să crezi că o vei scoate la capăt. Dar o vei scoate la capăt și tot ce ți se pare acum insuportabil, atunci ți se va părea o amintire dulce-dureroasă.

Te rog, înțelege că ești puternic. Și curajos. Doar pentru că ești, doar pentru că ai curajul să știi cine ești, când nimeni în jurul tău nu știe. Învață-i și pe ei, învață-i pe toți despre tine. Chiar dacă nu vor să audă, chiar dacă refuză să creadă. Le e frică. Înțelege-le frica și nu-ți fie frică de ea. Înțelege și că furia lor e doar durerea lor. Dă-le înapoi durerea ta, dar cu dragoste și răbdare. Învață-i pe toți despre tine.

Și educă-te ! Educă-te, educă-te, educă-te ! Citește tot ce poți, formează-ți un vocabular, atribuie-ți noțiuni. Ești muuult, dar mult mai mult decât crezi ! Construiește-te.

Nu lăsa școala să-ți strice educația ! Nu lăsa profesori obtuzi să te învețe despre viață. Ia de la ei doar teoremele, doar engleza-franceza-germana-spaniola, doar gramatica, doar geografia, nu și axiomele. Nu și truismele lor, pentru că nu sunt și ale tale. Pune mare preț pe educația ta, dar fă-ți-o cu o minte liberă. Și critică.

Critică tot. Pune totul la îndoială. Întreabă-te « de ce ? ». De ce se ceartă ai tăi ? De ce nu te lasă afară ? De ce aia de istorie ți-a dat 5 când trebuia să-ți dea 9 și de ce ai prea multe absențe la chimie ? De ce stai mai mult pe facebook decât pe-afară ? Cine-ți sunt prietenii ? Ce va leagă ? Ce vrei ? Care îți sunt pasiunile ? După un timp, exersând, vor veni și răspunsurile.

Află care-ți sunt pasiunile și alimentează-le. Caută, caută în tine și nu respinge nimic din ce descoperi! Stai de vorbă cu tine  ! Ține un jurnal, dar scrie ca și când nimeni, niciodată n-ar afla ce scrii. Scrie ca și când ai arde hârtia imediat ce ai terminat de scris. Și dacă ți-l găsește cineva, ce ? Ăsta ești. Asumă-ți cine ești. Și ce faci. Întotdeauna.

Împrietenește-te cu tine, învață că, atunci când pui capul pe pernă, rămâi doar tu cu tine și așa vei fi până la sfârșitul zilelor tale, indiferent cine va adormi pe cealaltă pernă. Și îngrijește-ți corpul, pregătește-l, dormi bine, mănâncă bine, fă sport. O să-ți fii recunoscător mai târziu.

Nu fi arogant. Nu fi meschin. Nu face rău. În timp o să înveți, sper, că ce dai aia primești și învață astfel să dai ce ți-ar plăcea să primești.

Dar nu te considera inferior nimănui. Nu ești. Nu ești inferior nimănui. Ești cine ești și existența ta nu poate fi negociată, ci doar respectată. Învață să te aperi. Învață să-ți aperi teritoriul. Învață să te bați dacă e nevoie. Stand. Your. Ground.

Dar, te rog, rezistă. Pentru că nu ești singur. Și pentru că ești minunat. Și pentru că o să fie bine.

Vlad

Era decembrie 2014. Deja nu mai exista loc de negare și ignoranță. Totul era clar acum și nu voiam să fac nimic altceva decât să mă informez despre tot ce se leagă de a fi un baiat trans. Rămâneam prins ore în șir în fața laptopului uitându-mă la poveștile altora de pe youtube și mă tot interesam de bindere pentru că voiam să îmi dau și eu comandă în sfârșit.

Mă abțineam deja de vreun an să fac asta. Știam că după orice pas făcut spre a-mi asuma faptul că sunt trans și actually act on it, nu voi mai putea să dau înapoi. Faptul că în sfârșit existau explicații și soluții m-au facut să văd un viitor pentru mine la care visam de mic și eram în culmea fericirii, dar și speriat ca naiba. Și după fiecare seara petrecută la laptop în care aveam tot felul de revelații și mă bucuram de unul singur, de fiecare dată la final se termina cu plâns și o durere imensă în piept. “Ce o sa zică mama? Nu pot să îi fac asta. Dar nu îi fac ei, îmi fac mie, o să mă înțeleagă. Sau nu. O să îi fie foarte greu și o să sufere. Deci nu o să pot să fac asta în veci. Poate doar când nu o să mai fie ea, dar, doamne ferește, nu vreau să mă gândesc la o nenorocire ca asta. Dar eu altfel nu pot să traiesc.” În sfârșit, am decis că în vacanța de iarnă am să vorbesc cu ea când mă duc acasă.

  Am ajuns acasă după amiaza, și după 7 ore de stat prin bucătărie cu mama, care mai făcea treabă sau stătea pe laptop, încep să pufăi și să oftez. “Ce-ai pățit?” Eu îi zic că e greu. Că în ultima vreme mi-am dat seama de unele lucruri legate de mine și încep să îi povestesc toată viața mea la care a luat parte, dar prin ochii mei. “Mai știi când începusem și eu să mă duc la școală și mă pieptănai în unele dimineți și încercai să mă pregătești, să mă faci “frumoasă” și eu stăteam cu lacrimi în ochi și nu mai scoteam un sunet?  Mai știi când plângeai în brațele mele și mi-ai spus, când aveam 12-13 ani, să am grijă cu ce bărbat aleg să îmi petrec viața? Am tăcut și te strângeam în brațe să nu mai plângi, dar voiam atât de tare să îți spun că eu aș vrea să fiu bărbat, și să am soție și copii la un moment dat. Și în primară, când l-am intrebat pe Marius dacă nu vrea să îmi zică Răzvan, pentru că ăsta era numele ales de tine pentru mine, Răzvan Vlad, înainte să mă nasc. Și că voiam să mă dau cu lama pe față în adolescență ca să am și eu barbă ca ceilalți băieți, etc.” În final i-am spus că vreau să mă duc la un specialist să vorbesc despre asta și după să vedem ce se mai întâmplă. Stătea tăcută și asculta atent tot ce îi spuneam, știam că este aproape îngrozită, pentru că nu a fost nici un șoc, ci doar o mare frică pe care o avea devenită realitate. Frica nu era legată de faptul în sine, ci de intoleranța oamenilor. De ani se aștepta să izbucnesc odată cu asta, dar spera să nu. Oricât de greu a fost, mi-a spus să merg la specialist și să văd ce îmi spune, și de restul vom vedea. Am lăsat-o câteva zile să digere totul și am plecat înapoi la București. Primesc mesaje: “Când neputința mea a început să doară, am orbit. Asta sunt eu acum și nu știu de unde s-o iau. Nu te panica. Am fost calmă (aș zice moartă) o vreme, ca și tine, încerc să mă regăsesc… Chiar vroiam să-ți scriu. Am vorbit cu tata si i-am spus. A zis că trebuie să facem ce e bine pt tine. Că nu contează lumea. Mingea e acum la tine. De tine depinde cum îți vei face viața. Eu pot veni cu tine la psiholog. Și el s-a oferit. Seara trecută vorbeam de Andrei și a zis să ne traiască băiatul. Iar eu am zis să ne traiască băieții că s-ar putea să avem 2 și a zis: Doamne ajută!”

Apoi a urmat o pauză în care nu se mai vorbea despre acest subiect, după care era iar ok, după care nu, și tot așa, iar eu mă speriam pentru că nu știam de ce oscilează stările ei așa în privința asta. Dar m-am înarmat cu răbdare și a meritat fiecare secundă. A trecut un an, pe 5 decembrie 2015 am facut prima injecție cu T și mă sună mama : “Ce faci, Vlăduț?… Bravo, băiatu’ lu mama. Ai grijă de tine!”

 

___________

 

It was December 2014. There wasn’t any more room left for denial & ignorance. Everything was clear now and I didn’t want to do anything else but to inform myself about everything that’s connected to being a trans guy. I would stay glued to the laptop for hours, looking at other people’s stories on youtube and I would look up binders because I wanted to finally order one. I had been withholding myself for over a year to do it. I knew that any step towards assuming that I’m trans and actually act on it, I wouldn’t be able to back down. The fact that there were finally explanations and solutions made me see a future for myself that I had been dreaming about since I was young and I was really happy but also very scared. And after every evening I spent on the laptop I’d have all sort of revelations and I would rejoice all by myself, every time, it ended with me crying and having an immense pain in my chest: “What would my mother say? I can’t do this to her. But I’m not doing it to her, I’m doing it to myself, she’ll understand. Or not. It’ll be very hard for her and she’ll suffer. So I can’t do this ever. Maybe when she won’t be around anymore, but God forbid, I don’t even want to think about something so unfortunate. But I can’t live any other way.” In the end, I decided that during the winter holidays I would talk to her when I’d return home.

I got home in the afternoon and after 7 hours of laying around in the kitchen with my mom, who was doing a bit of work and browsing her laptop, I started puffing and sighing. “What’s wrong?” I answered that it’s a difficult matter, that lately I’ve realised something about me, so I start telling her my whole life, which she had been a part of, but through my own eyes. “Remember when I started going to school and you would comb my hair and help me get ready every morning, how you would try to make me a pretty girl and I’d be sitting there, with tears in my eyes, completely silent? Remember when you cried in my arms and you told me, when I was 12-13 years old, to be careful in choosing the man I want to spend the rest of my life with? I sat quietly and held you so you would stop crying, but I really wanted to tell you that I’d like to be a man, have a wife and kids of my own in the future. Then in elementary school, when I asked Marius if he’d like to call me Razvan, because that’s the male name you picked for me, Razvan Vlad, before I was born. And how I wanted to shave my face in my teenhood so that I’d have a beard like the other guys, etc.”

I finally told her that I want to see a specialist and talk about it and take it from there on. She sat there quietly, listening to what I was telling her, I knew that she was almost terrified, because there was no shock, just a big fear that had became true. Her fear wasn’t about my situation itself, but about people’s intolerance to it. She had been expecting me to burst out for years, hoping I wouldn’t though. No matter how hard it was, she told me to see a specialist, see what they say, and will sort the rest out. I let her process it for a few days and went back to Bucharest.

I got a text: “When my helplessness started to hurt, I went blind. This is how I am now and I don’t know where to start. Don’t panic. I was quiet (I’d say dead) for a while, like yourself, and I’m trying to regain myself. I’ve been meaning to write to you. I talked to your dad and I told him. He said we should do what’s best for you. That people don’t matter. The ball is in your court now. It’s up to you how you sort your life. I can come with you to the therapist. Dad also offered. Last night I was talking with him about Andrei and he said ‘long live our son’. I said long live our sons, since we might have 2, he said ‘God bless!”

For a while we took a break from the subject, then she seemed ok with it, then she didn’t, and so on. So I was scared not knowing why her mood oscillated so much about this. But I armed myself with patience and it was worth every second. It’s been a year now, on the 5th of December I had my first T injection and my mom called me: “How are you, Vladut? Way to go, my son. Take care!”

 

Vlad

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

 

The Self-Made (Wo)Men

“Bă, tu dacă omori un om, primul și primul lucru, ține minte, mă suni pe mine!”. Îi mulțumesc timid, mă gândesc că e imposibil să omor un om. Mă mir permanent de inteligența și puterea lui.  Îmi face bine să mă văd cu el, suntem fix pe același trip, la o diferență de 10 ani,  știe și el și-mi zice din când în când: “Tu ești fix ca mine, frate!”. Țara asta nu și-a permis să-l țină, l-a batjocorit sugerându-i că atâta timp cât are ovare și uter, poate să aibă copii, deci e femeie. A plecat într-o țară mai bună, care i-a permis să fie el în mai puțin de 5 săptămâni.

“5 lei!” îmi zice, băgând pizza în cuptor, să mi-o dea caldă. Înaintea mea, 2 turiști exotici plătiseră 60 de lei pe 2 pizza și o porție mare de hamsii. Se întoarce către colegul lui, care face pizza la foc automat și zice: “E fratele meu.”

Nu-mi permit să-mi fie dor de Sasha, el e unde merită să fie, plus că i-am zis că-l bat dacă nu pleacă. Muncește mult, e mai luminos. Când bag un skype cu el îmi vine să-i zic că mi-e dor să mă pupe și să mă smotocească fără să-i pese cine e în jur, mi-e dor de bucuria lui sinceră și puternică pe care o revarsă asupra mea după ce nu ne vedem 2-3 zile. Nu-i zic, îl întreb ce mai face, la ce muncește, cum o arde în timpul liber. Mă bucur să-l văd zâmbind, chiar și printr-un ecran.

Asta vară, A. s-a întors în țară, în concediu. Se bucură ca un copil să fie “acasă”. “Nu mai puteam, frate, munceam noapte de noapte. M-au dat afară din prima casă, am stat într-un hostel cu tot felul de dubioși. Acuma stau în Suedia și fac naveta în Danemarca. E mai bine, dar tot muncesc mult.”

C. are în subordine o echipă întreagă, câștigă bine, circulă mult, e sigur pe el și i se citește pe față bunătatea. Pleacă în octombrie.

Italia. A. n-a mai ajuns în țara de vreo 10 ani. Nu-l lasă să intre. În România e femeie, în Italia e el.

E 2.27. D. mi-a promis că toată pizza rămasă din ziua aia mi-o dă mie. Alerg, să nu întârzii. În timp ce închide, mă mai întreabă de mama și din ce trăiesc. Mă umple cu 3 plase cu pizza. Mă gândesc că pentru următoarea săptămâna sunt safe. Vrea să plece și el în Anglia. Muncește de 2 ani pe 16 milioane.

M. e în Anglia de dinainte să ne dumirim noi că vrem să facem activism trans în România. A fost pe la IML, i-au spus ce vor să-i facă, a făcut stânga-mprejur si a plecat. A scris tuturor avocaților din Cluj să-l reprezinte la proces, i-a răspuns unul.

Am plasele cu pizza într-o mână și o bere în cealaltă, tot de la D. . E 3 dimineața. Întâlnesc pe stradă o femeie care mătură trotuarul, are vestă fosforescentă și un sac mare de gunoi, pe jumate plin, atârnat la brâu. O întreb dacă îi e foame și îi las o plasă, zice că o s-o împartă cu colegele ei, bogdaproste.

50 de metri mai în față, 2 fete stau pe pervazul Băncii Transilvania. Mă apropii, îmi dau seamă că sunt 2 fete trans și automat mă gândesc că se vând ca să trăiască. Le zâmbesc și mă opresc. “Vreti niște pizza?”. Una ia pofticioasă, cealaltă, mai plinuță și mai reticentă, zice că nu vrea. Mă opresc lângă ele să caut în plasă. Mă întreabă unde stau, mă prind de pulă de vreo 2,3 ori și mă întreabă dacă am iubită. “Nu am, dar iubesc pe cineva.”. Una îmi cere căștile să vadă cum se aude, cealaltă îmi spune ce pomană mi-am făcut cu pizza aia. Le întreb cum se descurcă, ele înjură garda. Aș vrea să le povestesc cât de mult înțeleg și cât de mult lupt. Îmi dau seama că aș suna ca un demagog de cea mai joasă speță. Una îmi pupă mâna și eu îi pup mâna care-mi ține mâna pe care a pupat-o. Cealaltă se dă mai în stradă și se uită în jur, preocupată. Îi  cer o țigară după ce îmi ceruse bani de un suc. Mi-o dă pe ultima.  Într-un final, plec. Una mă strânge în brațe și mă pupă. Cealaltă îmi spune să plec mai repede până nu vine cineva. E deja 4.

Trec pe lângă stația de taxi. Taximetriștii se uită la mine cu coada ochiului. Mă uit la ei fix.

În căști e Editors – No Harm. Pe mână am urme de ruj roșu-aprins.

Why Proud?

În vară împlinesc 30 ani, iar zilele trecute s-au făcut 17 luni de când am început tranziția hormonală. În tot timpul ăsta, mai precis în ultimii 13 ani, mi-am făcut coming out-ul față de părinții mei de 2 ori (la o diferență de 10 ani), am primit un diagnostic de BTS de la un ginecolog din Timișoara (cu toate că nu-mi începusem viața sexuală), un chirurg, singurul care făcea la noi operații de reatribuire a sexului, mi-a spus, în 2007, că lista de așteptare e până în 2014, iar  2 endocrinologi au refuzat să mă trateze –“De ce vrei să faci asta, că tu ai fi frumoasă și ca fată?”.

E incredibilă ușurință cu care oamenii îți iau, fără niciun drept, timp din viață și batjocoresc, sub jurământul lui Hippocrate, efortul pe care îl depui zi de zi să rămâi în picioare.

Am împlinit, fără să vreau sau să anticipez, profeția ultimului endocrinolog la care am fost. Mi-a spus, “Daca nu-ți deschid eu niște uși [la IML, ca să obțin avizul lor, adică] o să faci cum face majoritatea celor ca tine, o să începi să bagi hormoni singur în tine și de capul tău.”

Ușile au rămas închise, iar eu am căpătat înțelepciunea de a înțelege că nu am de ce să încerc să le deschid. Altele sunt ușile prin care trebuie să trec.

Mult timp am trăit cu impresia că sunt o rasă inferioară, menită să-și formeze o cușcă sigură în care să poată respira, dar care nu va ajunge niciodată să respire același aer cu restul oamenilor, cu rasa superioară.

Și în timp ce prima doză din lichidul uleios se scurgea, singur și de capul lui, din seringă în mine, viața mea se schimba, din fericire, iremediabil. Ca și când fiecare moleculă din substanța aia transforma fiecare celulă din mine în ceea ce ar fi trebuit să fie de la început. Cred cu tărie și acum, la aproape un an jumătate distanță, că o zi în plus ar fi fost prea târziu.

“Forge meaning. Build identity.”; Andrew Solomon a pus în cuvinte ce mie mi-a spus doar înstinctul timp de 13 ani.

De când ne naștem, pe măsură ce creștem, ne îmbibăm de prejudecăți. Suntem învățați ce e bine și ce e rău, ce ar trebui să facem și ce nu. Ce să spunem, cum să muncim, cât și cum să gândim. Suntem împachetați frumos în cutii, unde unghiile trebuie să fie curate atunci când le expui pe batistuță.

Asta sufocă. Sufocă tot ce ești tu, ca ființă umană; tu, cu toate bucuriile, durerile, întrebările, trăirile tale.

Drumul a fost lung, dar diminețile sunt acum suportabile. Cafeaua are un gust mai bun, cărțile își relevă poveștile mai clar, filmele bune sunt mai profunde, iar planurile își găsesc mai ușor soluții. E ca și când mintea mea a explodat într-o mulțime de curcubeie. “De ce”-urile, cu toate că sunt mai multe, își găsesc răspunsurile mai ușor. Dumnezeu nu mai e vinovat.

Pentru că știu cine sunt și ce vreau, pentru ce am devenit, sunt mândru.

Pe 23 mai, de la ora 16:00, ies în stradă ca să strig pentru cei ca mine, care încă sunt prinși între 4 pereți falși, pentru cei pentru care “mâine”  e o utopie, pentru ca ei să nu renunțe.

La Arcul de Triumf.

10410178_1021117367916218_4685946963366508903_n

Și-atunci ele, cele care ne iubesc

În viziunea noastră, apărem ca într-una dintre lucrările lui Francis Bacon. O figură fără corp, un corp în care durerea funcționează ca un tăiș, poate altera convenția anatomică universală, poate acționa ca o substanță chimică care topește, arde. Un „€œeu” plasat pe un fundal roșu, într-o cameră fără ferestre, în care perspectiva e alterată. Un portret peste care niște dungi gri pot funcționa deopotrivă ca elemente deformatoare, păstrând transparența, făcând loc voluptuosului abis negru. Ochii rămân aceiași, gura se deschide într-un strigăt.
Și ca în lucrările lui Francis Bacon, atunci când ne uităm în oglindă, postura de statuie grecească dezvoltă deopotrivă forme animalice și crăpături, umbra se scurge din noi, dar rămâne cleioasă lipită de glezne. O față fără trup care rătăcește de cealaltă parte a ramei. Pe marginea unui cerc, în mijlocul unui abator.
Și-atunci ele, cele care ne iubesc, în disperarea, în obsesia, în nimicnicia noastră, devin icoane.

887f63d0feb84730b499d1538314fd23

Experienta Andrew Solomon

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

Sunt putini oamenii care lasa o urma in viata mea. Cei pe care ii las sa ma creasca.

La fel de adevarat e ca se intampla foarte rar sa ma activez intr-un proiect atat de mult, incat sa ma ocupe cu totul, sa ma consume cu totul; sa-mi fie atat de clar ca va reusi, ca va fi exact asa cum il vad. Si sa realizez apoi ca am avut dreptate.

Penultima oara s-a intamplat asta acum vreo 4 ani, cu un show tv pe care l-am produs singur cap-coada, si inainte de asta – acum 7 ani, cu scurtmetrajul meu de licenta. Ultima data s-a intamplat cu interviul pe care i l-am luat lui Andrew Solomon, in iunie.

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

A scris cartea asta in mai bine de 10 ani, intervievand mai mult de 300 de familii care cresteau copii cu autism, cu sindromul Down, cu nanism sau schizofrenie, copii proveniti din violuri, copii criminali, copii geniali, copii transgender. Transcripte de peste 40 000 de pagini ale interviurilor din care a selectat ce era cel mai important. O carte cu peste 700 de note si o bibliografie de peste 80 de pagini. Toate impachetate in stilu-i superb literar, acela care imbina talentul de povestitor cu harul de psiholog si empatia. Am deschis-o repede la penultimul capitol: „Transgender”. Si am inceput sa citesc.

„Threats to gender are threats to the social order.” E a 2a propozitie cu care incepe capitolul. M-am oprit, mi-am ridicat privirea si am inteles de ce mi-a luat 12 ani sa-mi depasesc frica de rasa inferioara. Acolo, intr-o propozitie, era rusinea mea nejustificata si veche de atatia ani. Mi-am luat un caiet si un pix. Si am inceput sa disec. Cartea e o imbinare subtila de povesti umane, de termeni specifici, de teorie medicala, sociala, antropologica, de marturii, de ganduri si trairi, de concluzii trase delicat fara a fi ostentative.

Citind, trebuia sa ma opresc din cand in cand, pentru ca mi-era greu sa respir, ma copleseau toate povestile alea pentru ca erau ale mele; noi toti cei care suntem trans ne gasim in niste puncte comune, ca pe o harta, in care niste drumuri rurale ajung si unesc niste sate uitate de lume.

Dupa ce am terminat capitolul, am simtit ca trebuie sa pun toata informatia asta de nepretuit intr-un interviu. Cum naiba sa fac asta? Ce scrisese omul asta ma schimbase, imi intarise coloana vertebrala, ma facuse sa merg cu capul drept. Voiam sa transmit asta si celorlalti din comunitate, voiam sa le zic ca sunt puternici si ca o sa fie bine, voiam sa le spun parintilor ca nu, copiii lor nu sunt bolnavi, ca da, poate sa fie bine.

Si cand s-a stabilit data interviului, emotiile mele au inceput sa creasca. Eram atat de panicat si stresat, incat nu puteam sa vad pe nimeni, nu puteam sa ies. Visam ca interviul o sa mearga prost, ca el n-o sa ma placa si ca o sa ma faca de ras de cat de prost sunt. Tot ce simteam sa fac era sa ma pregatesc pentru interviu si pentru filmare.

Si am facut-o. Nu singur, n-as fi putut. Am avut oameni frumosi care m-au ajutat.

L-am cunoscut pe Andrew inainte cu o zi, in seara in care si-a lansat „Demonul amiezii”. Nu m-a ajutat sa mi-l imaginez ca pe un om normal, care face toate lucrurile pe care le face un om normal, asa cum mi-a recomandat cineva. M-a ajutat, in schimb, sa-l cunosc si sa ma cunoasca asa vag, schimband cateva cuvinte. M-a mai ajutat ca a intarziat vreo 20 de minute in ziua interviului, nu din vina lui. M-a mai ajutat ca totul s-a potrivit apoi la fix. Echipa era pregatita cand am ajuns noi, s-au miscat exemplar, la fel si make-up-ul care m-a ajutat sa arat mai putin puber.

E adevarat, am uitat sa-mi calc camasa, iar engleza aia a mea, cu accentul ala ridicol, pe cuvant ca n-o vorbesc in fiecare zi, cu toate ca vorbesc engleza aproape in fiecare zi. E adevarat si ca interviul a durat mai putin decat m-am asteptat, pentru ca mi-a intuit cateva intrebari, iar eu am reconfigurat abordarea in functie de raspunsurile lui.

La 2 luni dupa interviu i l-am aratat tatalui meu, nu indraznisem pana atunci. I-am zis „Vrei sa-ti arat ceva ce-am facut eu? Vino si stai aici jos.” Am dat play si am fugit din casa. M-am dus, parca, sa spal masina. Cand m-am intors, l-am gasit in bucatarie, avea ochii rosii ca dupa plans, statea jos si se uita pe geam.  Prin toata durerea aia, am simtit o urma de mandrie. Si am stiut ca am facut bine.