Lucrul meu manual sau, in traducere libera, my handmade

La cerere, am creat o cutiuta muzicala. Spun la cerere, pentru ca am scapat ieftin cu un asa cadou de Craciun. Ieftin la bani, scump in timp si implicare. Mi-a luat mai bine de 12 ore adunate in 2-3 zile. Dar rezultatul a placut. O sa revin si cu alte chestii facute de mine. Sora-mea oricum mi-a propus sa devin artist artizan(stiu, pleonasmul e intentionat). :))

Asadar, INAINTE si DUPA:

Reclame

Mantaua; 8’33”; R:Lolo si Padre (2007)

In sfarsit, indraznesc dupa 2 ani sa postez in vazul lumii scurtmetrajul meu si al lui Padre.Cand am inceput sa bloguiesc, am scris despre experienta Maia Morgenstern.  Bineinteles, cuvintele alea sunt prea putine si neajutorate!

Intre timp am crescut, ba chiar m-am inaltat. Am invatat ca filmul asta e de foarte inceput. Tot ce sper e sa fi creat o atmosfera. Oricum, va invit sa cautati simbolurile, sa intelegeti mesajul, sa simtiti coloana sonora, sa analizati cadrele. Si, eventual, sa-l revedeti. Daca indraznesc prea mult, eh, n-am ce sa fac, asa sunt eu!

Dumnezeu m-a ajutat sa gasesc, sa indraznesc, sa fac, sa reusesc.

Si pentru ca cel putin Cel nascut pe 29 februarie( 🙂 ) mi-a cerut explicatii(asa cum se observa in comentariu), revin si incerc sa mai spun despre ce-am avut in cap.

https://lolosays.wordpress.com/2007/11/20/experienta-maia-morgenstern/         asta e primul articol, de atunci, scris la cald si pe nerasuflate.

Din momentul in care, in primul cadru, copilul se ridica, si, in al doilea, intra Tudor, filmul iese din timp. Devine, indraznesc sa spun, fantastic. Apoi sunt elemente marunte care construiesc actiunea si care trimit la spiritualitate. Intai, Mama ii ia pusca si o sprijina de scaun. Framanta coca si, incet incet, coca ajunge sa i se lipeasca de maini. Cand se ridica sa-i aduca vin, are mainile murdare, cand se intoarce cu vinul, mainile ii sunt curate. Framantatul cocai nu era in povestire, am adaugat-o noi, trimitand la simbolurile painii si al vinului. Tudor vine cu basca pe cap, pleaca fara ea, cu capul descoperit. Se presupune ca vine din razboi si ca de 2 ani nu a mai venit acasa. Camaradul, pe care am ales sa il imbracam in negru, e cel care face posibila intalnirea asta. Buzzati il numeste inger, noi am ales sa fie inalt, frumos si imbracat in negru. Felinarul e stins, sunt panze de paianjen la fereastra. Cainele latra. In toata combinatia asta, Mama e personajul cheie, ea e cea care dicteaza ritmul filmului, reactiile ei creeaza, in mare parte, atmosfera. Multa lume m-a intrebat de ce Mama nu sufera mai mult. N-am vrut sa dam in drama aia dramaloasa. E acel personaj puternic caruia i se da ocazia sa-si ia adio de la fiul mort pe front, intelege si accepta. Muzica a fost pur si simplu god sent: din site-ul Adei Milea, am intrat pe site-ul lui Alexander Balanescu si acolo am auzit-o. Nu am modificat lungimea piesei in niciun fel, s-a potrivit ca o manusa.

Cat despre productie… Totul a fost organizat intr-o saptamana. E un film cu buget de vreo 400 €, dintre care 100 numai montajul si 100 catering-ul. Am avut numai o saptamana la dispozitie pentru ca doamna Maia ne-a spus „Pot sa va ajut luni” si, in functie de asta, am organizat tot. Aveam nevoie de 2 copii, dar duminica seara gasisem doar 1, pe Luca, dificil si neastamparat, pe care l-am stapanit cu greu si care ne-a mancat ceva timp.  Locatia e o casa mica unde locuia bunica unei prietene de prin sectorul 3(numai camera noastra de filmat ocupa jumatate din camera). Fara ea, n-am fi avut locatie… Cu directorul de imagine, Marius Iacob, recomandat de Iulia Rugina, am lucrat excelent. Amandoi ne-au ajutat extrem de mult. Coloana sonora i se datoreaza lui Vlad Mustiuc, a facut o treaba excelenta desi cu scule saracacioase ( din Buftea am luat un boom si 2 lavaliere, dar lavalierele aveau doar prize englezesti si noi nu aveam adaptoare :), asa ca s-a descurcat doar cu boom-ul). Doamna Maia a fost extrem de punctuala si noi am terminat filmarile cu ea la 17:57 in conditiile in care la 18:00 trebuia sa plece. Toata ziua de filmare a durat de la 5 dimineata la 11 seara,give or take.

As fi vrut sa lucram cu Tudor Istodor(fiul Maiei), dar nu putea in ziua aia. In schimb, Alexandru Bairactaru ni l-a recomandat pe Andrei Elek, care s-a urcat in tren si a venit de la Arad dupa ce a citit scenariul si a auzit cine o interpreteaza pe Mama. A fost si el la inaltimea asteptarilor si sper sa mai lucram impreuna.

Mai adaug cateva forografii.

Puterea de a ajuta

Asa cum am promis, am fost la Unirea si le-am dus portabagajul plin pe care l-am strans de la Cristina, Sorin, Alex si cu mine. Le multumesc ca le-a pasat!

Nici nu am apucat bine sa deschid portbagajul si sa car 2 saci ca au inceput sa se stranga: intai 2 copii, apoi inca 3, apoi inca 2 oameni mari, apoi inca 5, etc. . Degeaba le-am spus sa imparta ce e acolo, degeaba am spus sa ia fiecare dupa masura si sa dea si copiilor; foamea de a avea era prea mare.

Am fost, le-am dus, au tabarat, le-am urat „Sarbatori fericite”, au multumit, am simtit ca intr-o mica masura sarbatorile de anul asta vor fi mai fericite pentru ei, am plecat. Au zis sa mai vin si m-au intrebat de ce nu le-am adus pozele de prima data.

Si am simtit ca nu trebuie sa ma opresc aici.

Romania prinde radacini – 14.nov.2009 – Remetea Mica

M-am inscris cu entuziam pe taraluiandrei.ro, cu gandul ca pot da o mana de ajutor. Norocul mi-a suras sambata trecuta cand s-a anuntat o noua actiune de impaduriri la Remetea Mica, in jud. Timis. Am vrut sa profit de ocazie, asa ca am mers.

Initial am cerut ajutor prin decontarea benzinei, argumentand ca vin din Tr. Severin si pot aduce cu mine inca 3 voluntari. Mi s-a refuzat propunerea, nu de alta, dar eram voluntar Petrom. Un MINUS.

Asa ca am plecat cu personalul la 1.32 si am ajuns la 7 in Timisoara. La 7.30 ajunsesem deja in punctul de intalnire unde nu erau decat 2 masini de la Realitatea. Ecologistii de ei au tinut motorul pornit o ora pentru a se incalzi in conditiile in care eu stateam afara de o ora si nu-mi era frig! Pe la 8.15 oamenii au inceput sa apara. Vrand sa aflu cat mai multe, am stat mai mult pe langa angajatii Petrom si nu langa ceilalti voluntari-oi-capiate-ca-mine. Mai in gluma, mai in serios, unul spunea ca acum mergem sa plantam ce a carat el si cu ce se incalzeste el acuma… Apoi au inceput discutii de genul „romanii nu inteleg ce inseamna voluntariatul” si s-au terminat cu „ce-o fi fost in capul tau sa vii de la Severin pentru…”. Incepusem deja sa inteleg mai multe chestii decat mi-as fi dorit, dar nu era decat inceputul.

Pe la 9 si ceva, si nu 8.30 cum fusese ora anuntata initial, am plecat. Am ajuns la Remetea Mica pe la 10. Am motait de oboseala tot drumul, dar cand am ajuns acolo, ma simteam cu mintea limpede si cu chef de munca. Nu mi-a venit sa cred cat de ampla era actiunea; mii de oameni, corturi, camioane, masini, jandarmi, politie si 5 hectare(asa sustin ei, eu nu prea cred) marcate pentru plantare. Ne-am primit sepcutele, manusile si vestuta branduita Petrom, ne-am primit celula(asa cum primea fiecare grup de voluntari), am primit instructajul de la padurari, am semnat „protectia muncii” si ne-am apucat de treaba… Acuma, ca orice om care a crescut la tara, stiam cam in ce consta plantarea unui copac. Asa ca intelegeti cum m-am simtit cand am vazut ca locurile erau marcate la vreo 2 metri unul de altul, puietii nu depaseau 50 de cm si se plantau impreuna stejari si ciresi. Alt MINUS. Inca unul.

Din pacate si din buna-credinta, mi-am lasat aparatul foto in autocar, cu gandul ca merg la munca, nu la poze. As fi vrut sa va atasez cateva, dar pe site-ul Mai Mult Verde sunt doar 3,4, si alea vai de capul lor. Cineva ar trebui sa angajeze un fotograf acolo!

Am lasat impresia de Romania si m-am apucat de munca. Am sapat, am plantat, am acoperit. Am ajutat si pe altii si ei pe mine. Peste toate, a fost o atmosfera extrem de frumoasa si degajata. Si o zi insorita. Se muncea si se glumea si oamenii se bucurau sa poata realiza ceva benefic si gratis.S-a simtit ca suntem un grup printre multe alte grupuri care nu formau altceva decat un mare grup frumos.

Si la intoarcere, in autocar, toti se simteau cu sufletul mai usor, asa cum am auzit ca te simti dupa o spovedanie. Si parca era si mai multa lumina. Lumina si extrem de multe buburuze.

Daca ar fi sa o fac din nou? Da, as merge iar si probabil ca o sa mai merg la orice alta actiune de genul asta. De ce? Pentru ca ma gandesc ca poate 20 % din toti copacii aia ar putea sa se prinda si sa iasa o padurice chiar frumoasa. Si, mai mult decat atat, un stejarel are numele meu. 🙂

DTS Flow

Stau deja de luni bune fara sa ma implic in nimic altceva decat in muncile casei si ale campului. Simteam nevoia sa fac ceva si nevoia asta crestea in fiecare zi. Pana am descoperit niste tineri din Severin care au, cel putin, o initiativa remarcabila. Aceea de a face un ONG  cu scopul de a promova orasul asta si de a-i face un renume in toata tara. Toti erau de acord ca nu se intampla nimic in Severin. Am zis „Intr-adevar!”. Apoi au spus ca au proiecte legate de fotografie, desen, film. Am zis „Ura!”. Apoi au vorbit si despre campanii impotriva discriminarii. Am zis „Wow!” si am vrut sa fiu si eu membru DTS Flow. Mai bine zis – voluntar. Asa ca i-am anuntat, ne-am intalnit si m-au primit. 😉

Deocamdata, resursele sunt inexistente, tot ce avem e vointa noastra, imaginatia, bunele intentii, dorinta de cultura si culturalizare si banii de buzunar. Si cu astea, incercam sa aratam ca Severinul nu e numai un oras de taximetristi si bisnitari, unii dintre ei ajunsi directori, ci un oras in care sunt tineri interesati de fotografie, tineri cu care poti vorbi despre Van Gogh, Radiohead, Marquez sau Chaplin. Tineri care nu scuipa cand vad tigani pe strada, nu reactioneaza ciudat daca ar vedea 2 baieti tinandu-se de mana.

Primul lucru in acest sens e campania „Ne vedem joi”. Ii spun campanie pentru ca, sper, se va intampla in fiecare joi, pentru multe joi de acum inainte. „Ne vedem joi” inseamna ca ne adunam intr-un pub si punem un film unde poate sa vina oricine, gratis. Filmele nu sunt din cele mai descarcate de pe torentzi, sunt filme bune, cu premii la festivaluri europene, chiar filme de arta. Unele romanesti, unele vechi, unele nemaivazute.

Deocamdata suntem putini, iar eu am cele mai multe primaveri implinite, iar unii dintre noi nu au implinite nici macar primaverile legale ca sa conduca o masina.  Deocamdata incercam sa dibuim care sunt secretele sa reusim. Deocamdata unii dintre noi sunt putin dezorientati sau prea orientati. In orice caz, meritam laude! 🙂

In blogroll e blogul DTS Flow. Enjoy!

Logo DTS FLOW

Afis NVJ

Experienta Maia Morgenstern

imgp4647.jpg De la un timp incoace, de fiecare data cand ma expun asa in public si vorbesc despre cea mai mare isprava profesioanala, vorbesc despre experienta Maia Morgenstern. Da, ca orice regizor de film ( in devenire), m-am dorit sa lucrez cu un nume mare. Un nume mai mult decat mare. Adevarul e ca, pana acum cateva luni, totul parea asa, ceva de neatins, nu de nasul, treaba sau oala mea. Pana intr-o zi cand am ales sa ecranizez o povestire de Buzzati. Am ales-o nu pentru ca era neaparat pe gustul meu ( ca nu era), dar am gandit-o in termeni de producator: o locatie, 4 personaje => o zi de filmare (timp + bani putini) si gata filmul. Incet, incet povestea a inceput sa ma macine si m-a facut sa o gandesc si sa o gandesc tot mai mult. A devenit o parte din mine. Si devenind tot mai mult o parte din mine, am prins curaj si atunci mi-am zis ca Maia Morgenstern ar fi alegerea perfecta pentru rolul mamei. Intre timp, ca regizor mi se alatura Padre, colegul meu de apartament si cel mai bun prieten. Povestea il macina si pe el, mai ales cand ii spun ca m-am gandit la Maia… Dupa un timp si cateva incercari, fac rost de numarul dumneai. Sun. Raspunde. In mintea mea deja ma blocasem, desi cuvintele ieseau politicoase si usor timorate. Ii explic care e povestea ( si acum am impresia ca n-am povestit niciodata mai urat). Spune: „OK, imi doresc foarte tare sa va ajut, haideti sa ne intalnim!”. Ne intalnim. Si Padre, si eu simteam ca o sa fie un moment hotarator. I-am povestit inca o data povestea si care e viziunea noastra. Am mai stabilit o intalnire. Ne-am intalnit din nou, am mai lucrat pe text si la personaj. Am prins puteri si incredere, desi, tin sa mentionez nu fara rusine, ca am avut indoieli. Si imi pare rau ca am avut.

A venit ziua filmarii. 1 octombrie. A trecut ziua filmarii. Daca stau sa ma gandesc acum, nu stiu ce s-a intamplat. N-am mancat, n-am baut. Imi simteam sufletul in gat, la unele cadre ma blocam in fata monitorului. Si, pentru ca Maia Morgenstern era acolo, toata echipa( formata din prieteni, in mare parte) a simtit ca trebuie sa se comporte cu maxim de profesionalism. Am inceput cu o usoara intarziere, am terminat la timp. Amandoi am fost mandri de ei si de noi. Si, mai mult decat orice, am simtit ca si doamnei Maia ii face placere sa fie acolo. A intrebat-o Padre daca ar mai vrea sa lucreze cu noi. Ne-a raspuns: „Ce, voi nu vreti sa mai lucrati cu mine?”.

Primul meu film. Pentru Padre – al doilea.

In rest, cuvintele nu ma mai ajuta. Doar cei care au cunoscut-o, au vazut-o jucand sau au prins o floare aruncata de ea, la final de spectacol, inteleg.

imgp4647.jpg