Experienta Andrew Solomon

Friends, My Work, The Self-made Man

Sunt putini oamenii care lasa o urma in viata mea. Cei pe care ii las sa ma creasca.

La fel de adevarat e ca se intampla foarte rar sa ma activez intr-un proiect atat de mult, incat sa ma ocupe cu totul, sa ma consume cu totul; sa-mi fie atat de clar ca va reusi, ca va fi exact asa cum il vad. Si sa realizez apoi ca am avut dreptate.

Penultima oara s-a intamplat asta acum vreo 4 ani, cu un show tv pe care l-am produs singur cap-coada, si inainte de asta – acum 7 ani, cu scurtmetrajul meu de licenta. Ultima data s-a intamplat cu interviul pe care i l-am luat lui Andrew Solomon, in iunie.

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

A scris cartea asta in mai bine de 10 ani, intervievand mai mult de 300 de familii care cresteau copii cu autism, cu sindromul Down, cu nanism sau schizofrenie, copii proveniti din violuri, copii criminali, copii geniali, copii transgender. Transcripte de peste 40 000 de pagini ale interviurilor din care a selectat ce era cel mai important. O carte cu peste 700 de note si o bibliografie de peste 80 de pagini. Toate impachetate in stilu-i superb literar, acela care imbina talentul de povestitor cu harul de psiholog si empatia. Am deschis-o repede la penultimul capitol: „Transgender”. Si am inceput sa citesc.

„Threats to gender are threats to the social order.” E a 2a propozitie cu care incepe capitolul. M-am oprit, mi-am ridicat privirea si am inteles de ce mi-a luat 12 ani sa-mi depasesc frica de rasa inferioara. Acolo, intr-o propozitie, era rusinea mea nejustificata si veche de atatia ani. Mi-am luat un caiet si un pix. Si am inceput sa disec. Cartea e o imbinare subtila de povesti umane, de termeni specifici, de teorie medicala, sociala, antropologica, de marturii, de ganduri si trairi, de concluzii trase delicat fara a fi ostentative.

Citind, trebuia sa ma opresc din cand in cand, pentru ca mi-era greu sa respir, ma copleseau toate povestile alea pentru ca erau ale mele; noi toti cei care suntem trans ne gasim in niste puncte comune, ca pe o harta, in care niste drumuri rurale ajung si unesc niste sate uitate de lume.

Dupa ce am terminat capitolul, am simtit ca trebuie sa pun toata informatia asta de nepretuit intr-un interviu. Cum naiba sa fac asta? Ce scrisese omul asta ma schimbase, imi intarise coloana vertebrala, ma facuse sa merg cu capul drept. Voiam sa transmit asta si celorlalti din comunitate, voiam sa le zic ca sunt puternici si ca o sa fie bine, voiam sa le spun parintilor ca nu, copiii lor nu sunt bolnavi, ca da, poate sa fie bine.

Si cand s-a stabilit data interviului, emotiile mele au inceput sa creasca. Eram atat de panicat si stresat, incat nu puteam sa vad pe nimeni, nu puteam sa ies. Visam ca interviul o sa mearga prost, ca el n-o sa ma placa si ca o sa ma faca de ras de cat de prost sunt. Tot ce simteam sa fac era sa ma pregatesc pentru interviu si pentru filmare.

Si am facut-o. Nu singur, n-as fi putut. Am avut oameni frumosi care m-au ajutat.

L-am cunoscut pe Andrew inainte cu o zi, in seara in care si-a lansat „Demonul amiezii”. Nu m-a ajutat sa mi-l imaginez ca pe un om normal, care face toate lucrurile pe care le face un om normal, asa cum mi-a recomandat cineva. M-a ajutat, in schimb, sa-l cunosc si sa ma cunoasca asa vag, schimband cateva cuvinte. M-a mai ajutat ca a intarziat vreo 20 de minute in ziua interviului, nu din vina lui. M-a mai ajutat ca totul s-a potrivit apoi la fix. Echipa era pregatita cand am ajuns noi, s-au miscat exemplar, la fel si make-up-ul care m-a ajutat sa arat mai putin puber.

E adevarat, am uitat sa-mi calc camasa, iar engleza aia a mea, cu accentul ala ridicol, pe cuvant ca n-o vorbesc in fiecare zi, cu toate ca vorbesc engleza aproape in fiecare zi. E adevarat si ca interviul a durat mai putin decat m-am asteptat, pentru ca mi-a intuit cateva intrebari, iar eu am reconfigurat abordarea in functie de raspunsurile lui.

La 2 luni dupa interviu i l-am aratat tatalui meu, nu indraznisem pana atunci. I-am zis „Vrei sa-ti arat ceva ce-am facut eu? Vino si stai aici jos.” Am dat play si am fugit din casa. M-am dus, parca, sa spal masina. Cand m-am intors, l-am gasit in bucatarie, avea ochii rosii ca dupa plans, statea jos si se uita pe geam.  Prin toata durerea aia, am simtit o urma de mandrie. Si am stiut ca am facut bine.

Un fleac

My Work

La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Apoi a dat cu viscol si i-a acoperit masina lu’ Lolo in totalitate sub zapada.
Si a zis Lolo: „Sa fie lumina!”, dar, pentru ca nu avea puterile Celui de sus, a pus mana pe-o lopata, a gasit 2 ajutoare de incredere si a inceput sa sape.

Dupa o ora, a inceput sa se faca lumina. Si a vazut Lolo ca e buna lumina si a inceput sa desparta zapada de masina. Sau masina de zapada. Si au trecut 60 de minute si mai bine: ora intai.

Si a zis Lolo, cu spatele teapan si muschii bratelor imflamate: „Sa fie un A4 B5 1,8 125 rosu prin mijlocul zapezii si sa desparta nameti de nameti”. Si a fost asa.

Dupa 2 ore jumate,a privit Lolo toate câte a făcut şi iată erau bune foarte!
Impossible is nothing! Imposibilu’ e nimic! :))

Aproape ca ne dadusem ultima suflare, dar o scosesem din zapada, cand, de pe partea cealalta a strazii, 2 tigani tineri harnici, intreprinzatori si vizionari, cu lopeti in spate ne intreaba: „vreti sa va deszapezim masina?”

Pe bune?!

Pentru mine, cu dragoste! :)

Closest, My Work, What I Love

My kids, my pride, my DTS Flow!

CONTRATIMP

My Work

CONTRATIMP e un concurs de tip treasure hunt (gaseste comoara) si se va desfasura pe 18 septembrie 2010, incepand cu orele 10, atunci cand echipe formate din cate 2 membri vor pleca de la punctul de start, parcurgand un traseu care va cuprinde aproape tot orasul Tr. Severin.

Probele sunt 8 la numar, sunt simple, iar buna lor indeplinire necesita un minim de atentie si conditie fizica. Prima echipa care va ajunge la FINISH, fara sa incalce regulamentul, va castiga 1000 RON.

Echipele sunt formate din 2 membri intre care poate exista orice fel de relatie: prieteni, iubiti, sef-subaltern, tata-fiu, sot-sotie, mama-fiica, colegi de scoala sau de serviciu, preot-enorias, etc…

Singura conditie pe care trebuie s-o indeplineasca este sa fie dispusi sa devina protagonistii celui mai antrenant show RTS.

Toti cei care doresc sa se inscrie, sunt rugati sa trimita o scurta descriere a lor si a coechipierilor(nume, varsta, ocupatie, hobby-uri si tot ce mai cred ei ca e de stiut) si o poza la dts_flow@yahoo.com. Nelamuririle se lamuresc la 0749 79 05 78.

Data limita pentru inscrieri: 16 septembrie 2010, orele 20:00.

Cei selectati vor fi anuntati telefonic vineri, 17 septembrie, se vor intalni cu organizatorii si vor primi regulamentul complet al concursului.

Nu au voie sa participe la concurs membrii DTS Flow(d’uh!), angajatii RTS sau rudele de gradul 1 ale acestora.

Spotul campaniei „Frati de sange”

My Work, Visand la Romania, What I Love

Vor urma comentariile, explicatiile…

Frati de sange

Closest, My Work, Visand la Romania

Lansam astazi, 5 martie, noua campanie DTS Flow, numita „Frati de sange”. Dupa cum probabil se intelege, e o campanie de donare de sange. Am gandit aceasta campanie, incercand sa rezolvam 2 dintre cele mai importante nevoi ale oamenilor.
In primul rand, va invitam sa donati sange. Daca doriti, mergem cu voi, ne povestiti cine sunteti si de ce donati sange, iar noi scriem despre fiecare pe blogul DTS Flow. Si va oferim, cu drag, ceva dulce! Daca doriti, puteti face mai mult, puteti dona bonurile primite, iar noi vom cumpara alimente catorva din cele 2 000 000 de romani care sufera de foame anual in Romania.
Fiecare cunoaste pe cineva care a avut nevoie de o transfuzie de sange.
Fiecare stie pe cineva care traieste cu greu de pe o zi pe alta.
Va invitam sa salvati vieti! E foarte simplu.
Spunem STOP INDIFERENTEI si alegem sa fim FRATI DE SANGE!

2009 vs. 2010

Closest, Family, Friends, My Thoughts, My Work, What I Love

Am inceput 2009 cu nervii la pamant dupa ce evadasem dintre oameni parsivi si incompetenti. Totusi, am inceput 2009 cu o masina frumoasa pe care mi-o doream de mult. Si am ramas acasa, incepand sa-mi refac sufletul si corpul. M-am ridicat incet, cearcanele mi s-au dus treptat, oamenii aia au disparut sau am ales eu sa dispara. Mi-am jurat ca nu o sa ma mai intorc printre ei.

Am petrecut timp cu mine. Am dat raul la o parte, am vazut ca am ramas cu ceva bun, cu 5, 6 prieteni(chiar daca sunt departe), cu experienta de viata si de munca. Mi-am amintit ca mi-am ales meseria de regizor din nevoia de a da ceva lumii, de a lasa ceva in urma, de a lumina ochi si de a vindeca suflete, din dragoste pentru arta. Mi-am amintit ca asta vreau sa fac in viata. Din motive numai de putini stiute, in loc sa fac filme, am inceput sa fac voluntariate. Am ajutat, am initiat, m-am alaturat. Cu alte cuvinte, m-am inaltat.

Am luat-o pe Eva cu mine cand am venit. Am avut grija de ea, am vindecat-o. Acum e un caine fericit si sanatos, adica iubit.  Intr-un fel, ea reprezinta cel mai bine „parcursul” meu.

Si cand sufletul meu a inceput sa se vindece, cand am simtit ca incep sa definesc ce ar trebui sa insemne „eu”, m-am lasat de fumat, m-am reapucat de sport, am slabit 12 kg. Am inceput sa traiesc in armonie cu mine. Am redescoperit tenisul de masa si de camp. Alin si Mircea, va astept sa va fac un tenis!

Am cunoscut Clujul, am stat mult acasa, am muncit, mi-am ajutat parintii si bunicii, am facut lucruri pe care nu le-am mai facut din liceu sau generala. Am hoinarit prin satul in care am crescut, m-am dat cu sania, am jucat fotbal si bambilici, am fost dupa ciuperci in padure si la furat de pere. Am fost la rau dupa peste.

Am facut fotografii, nu poze, am dus din lucrurile mele oamenilor saraci. Am fost la TIFF, am citit, am vazut cateva sute de filme. Am renuntat la multe lucruri, pentru ca am invatat ca nu am nevoie de atatea, am reinceput sa port hainele din liceu. Am invatat sa respect banii si, paradoxal, acum cand nu-i mai am, ii strang, ii pun deoparte.

Mai presus de tot, mi-am castigat prieteni deschizandu-ma. Ra, Gabi, Alain va salut!

Am cunoscut oameni noi si minunati, nealterati inca de viata. Cu ei am intinerit si eu. Ei, liceenii destepti si cu vise multe, creeaza dependenta! Ei sunt cei care ma fac sa vreau sa fac lucruri pentru orasul meu, pentru ei si pentru mine! Pe ei ii iubesc si ma rog sa ramana senini ca acum! Sorin, Maria, Luci, Marusia, Tudor, Razvan, Tingi, Cristina, Andreea, Alex – cea mai frumoasa poza de grup. Codrin si Scop, pace! 🙂

Am invatat sa folosesc bormasina, soricelul, masina de tuns iarba, sa vopsesc, sa repar.  Am invatat multe despre masina mea si, drept urmare, ne intelegem foarte bine. Am petrecut impreuna peste 17 500 de km!

Camera mea a inceput sa prinda iar conturul meu.  I-am vazut pe ai mei fericiti impreuna si fericiti sa ma aiba aproape. Lor le datorez in cea mai mare masura regasirea mea. Ei sunt suportul meu intotdeauna!

Lor si lui Alex. Ei si cu Alex. Alex.

Asadar, incep 2010 zambind. Cu pofta de munca, cu dorinta de a face, cu sinceritate, respect, dragoste. Ba mai mult, incep 2010 razand chiar, cu maturitate si intelepciune. Cu inima deschisa, cu putere. Cu incredere si rabdare.

Lucrul meu manual sau, in traducere libera, my handmade

My Work

La cerere, am creat o cutiuta muzicala. Spun la cerere, pentru ca am scapat ieftin cu un asa cadou de Craciun. Ieftin la bani, scump in timp si implicare. Mi-a luat mai bine de 12 ore adunate in 2-3 zile. Dar rezultatul a placut. O sa revin si cu alte chestii facute de mine. Sora-mea oricum mi-a propus sa devin artist artizan(stiu, pleonasmul e intentionat). :))

Asadar, INAINTE si DUPA:

Mantaua; 8’33”; R:Lolo si Padre (2007)

Closest, My Work

In sfarsit, indraznesc dupa 2 ani sa postez in vazul lumii scurtmetrajul meu si al lui Padre.Cand am inceput sa bloguiesc, am scris despre experienta Maia Morgenstern.  Bineinteles, cuvintele alea sunt prea putine si neajutorate!

Intre timp am crescut, ba chiar m-am inaltat. Am invatat ca filmul asta e de foarte inceput. Tot ce sper e sa fi creat o atmosfera. Oricum, va invit sa cautati simbolurile, sa intelegeti mesajul, sa simtiti coloana sonora, sa analizati cadrele. Si, eventual, sa-l revedeti. Daca indraznesc prea mult, eh, n-am ce sa fac, asa sunt eu!

Dumnezeu m-a ajutat sa gasesc, sa indraznesc, sa fac, sa reusesc.

Si pentru ca cel putin Cel nascut pe 29 februarie( 🙂 ) mi-a cerut explicatii(asa cum se observa in comentariu), revin si incerc sa mai spun despre ce-am avut in cap.

https://lolosays.wordpress.com/2007/11/20/experienta-maia-morgenstern/         asta e primul articol, de atunci, scris la cald si pe nerasuflate.

Din momentul in care, in primul cadru, copilul se ridica, si, in al doilea, intra Tudor, filmul iese din timp. Devine, indraznesc sa spun, fantastic. Apoi sunt elemente marunte care construiesc actiunea si care trimit la spiritualitate. Intai, Mama ii ia pusca si o sprijina de scaun. Framanta coca si, incet incet, coca ajunge sa i se lipeasca de maini. Cand se ridica sa-i aduca vin, are mainile murdare, cand se intoarce cu vinul, mainile ii sunt curate. Framantatul cocai nu era in povestire, am adaugat-o noi, trimitand la simbolurile painii si al vinului. Tudor vine cu basca pe cap, pleaca fara ea, cu capul descoperit. Se presupune ca vine din razboi si ca de 2 ani nu a mai venit acasa. Camaradul, pe care am ales sa il imbracam in negru, e cel care face posibila intalnirea asta. Buzzati il numeste inger, noi am ales sa fie inalt, frumos si imbracat in negru. Felinarul e stins, sunt panze de paianjen la fereastra. Cainele latra. In toata combinatia asta, Mama e personajul cheie, ea e cea care dicteaza ritmul filmului, reactiile ei creeaza, in mare parte, atmosfera. Multa lume m-a intrebat de ce Mama nu sufera mai mult. N-am vrut sa dam in drama aia dramaloasa. E acel personaj puternic caruia i se da ocazia sa-si ia adio de la fiul mort pe front, intelege si accepta. Muzica a fost pur si simplu god sent: din site-ul Adei Milea, am intrat pe site-ul lui Alexander Balanescu si acolo am auzit-o. Nu am modificat lungimea piesei in niciun fel, s-a potrivit ca o manusa.

Cat despre productie… Totul a fost organizat intr-o saptamana. E un film cu buget de vreo 400 €, dintre care 100 numai montajul si 100 catering-ul. Am avut numai o saptamana la dispozitie pentru ca doamna Maia ne-a spus „Pot sa va ajut luni” si, in functie de asta, am organizat tot. Aveam nevoie de 2 copii, dar duminica seara gasisem doar 1, pe Luca, dificil si neastamparat, pe care l-am stapanit cu greu si care ne-a mancat ceva timp.  Locatia e o casa mica unde locuia bunica unei prietene de prin sectorul 3(numai camera noastra de filmat ocupa jumatate din camera). Fara ea, n-am fi avut locatie… Cu directorul de imagine, Marius Iacob, recomandat de Iulia Rugina, am lucrat excelent. Amandoi ne-au ajutat extrem de mult. Coloana sonora i se datoreaza lui Vlad Mustiuc, a facut o treaba excelenta desi cu scule saracacioase ( din Buftea am luat un boom si 2 lavaliere, dar lavalierele aveau doar prize englezesti si noi nu aveam adaptoare :), asa ca s-a descurcat doar cu boom-ul). Doamna Maia a fost extrem de punctuala si noi am terminat filmarile cu ea la 17:57 in conditiile in care la 18:00 trebuia sa plece. Toata ziua de filmare a durat de la 5 dimineata la 11 seara,give or take.

As fi vrut sa lucram cu Tudor Istodor(fiul Maiei), dar nu putea in ziua aia. In schimb, Alexandru Bairactaru ni l-a recomandat pe Andrei Elek, care s-a urcat in tren si a venit de la Arad dupa ce a citit scenariul si a auzit cine o interpreteaza pe Mama. A fost si el la inaltimea asteptarilor si sper sa mai lucram impreuna.

Mai adaug cateva forografii.

Puterea de a ajuta

My Work, Visand la Romania

Asa cum am promis, am fost la Unirea si le-am dus portabagajul plin pe care l-am strans de la Cristina, Sorin, Alex si cu mine. Le multumesc ca le-a pasat!

Nici nu am apucat bine sa deschid portbagajul si sa car 2 saci ca au inceput sa se stranga: intai 2 copii, apoi inca 3, apoi inca 2 oameni mari, apoi inca 5, etc. . Degeaba le-am spus sa imparta ce e acolo, degeaba am spus sa ia fiecare dupa masura si sa dea si copiilor; foamea de a avea era prea mare.

Am fost, le-am dus, au tabarat, le-am urat „Sarbatori fericite”, au multumit, am simtit ca intr-o mica masura sarbatorile de anul asta vor fi mai fericite pentru ei, am plecat. Au zis sa mai vin si m-au intrebat de ce nu le-am adus pozele de prima data.

Si am simtit ca nu trebuie sa ma opresc aici.