Experienta Andrew Solomon

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

Anunțuri

Sunt putini oamenii care lasa o urma in viata mea. Cei pe care ii las sa ma creasca.

La fel de adevarat e ca se intampla foarte rar sa ma activez intr-un proiect atat de mult, incat sa ma ocupe cu totul, sa ma consume cu totul; sa-mi fie atat de clar ca va reusi, ca va fi exact asa cum il vad. Si sa realizez apoi ca am avut dreptate.

Penultima oara s-a intamplat asta acum vreo 4 ani, cu un show tv pe care l-am produs singur cap-coada, si inainte de asta – acum 7 ani, cu scurtmetrajul meu de licenta. Ultima data s-a intamplat cu interviul pe care i l-am luat lui Andrew Solomon, in iunie.

Prin iarna, Roxana Marin, unul dintre acei putini oameni pe care ii las sa ma creasca mi-a zis „bai, vine Andrew Solomon anul asta, nu vrei sa faci ceva cu el?”. Raspunsul meu de atunci a fost „Cine-i Andrew Solomon?”. Eram prost, cum sunt si acum, doar ca acum stiu cine-i Andrew Solomon. Si-atunci Roxana mi-a pus in brate „Far From the Tree”, cartea lui care a devenit biblia mea.

A scris cartea asta in mai bine de 10 ani, intervievand mai mult de 300 de familii care cresteau copii cu autism, cu sindromul Down, cu nanism sau schizofrenie, copii proveniti din violuri, copii criminali, copii geniali, copii transgender. Transcripte de peste 40 000 de pagini ale interviurilor din care a selectat ce era cel mai important. O carte cu peste 700 de note si o bibliografie de peste 80 de pagini. Toate impachetate in stilu-i superb literar, acela care imbina talentul de povestitor cu harul de psiholog si empatia. Am deschis-o repede la penultimul capitol: „Transgender”. Si am inceput sa citesc.

„Threats to gender are threats to the social order.” E a 2a propozitie cu care incepe capitolul. M-am oprit, mi-am ridicat privirea si am inteles de ce mi-a luat 12 ani sa-mi depasesc frica de rasa inferioara. Acolo, intr-o propozitie, era rusinea mea nejustificata si veche de atatia ani. Mi-am luat un caiet si un pix. Si am inceput sa disec. Cartea e o imbinare subtila de povesti umane, de termeni specifici, de teorie medicala, sociala, antropologica, de marturii, de ganduri si trairi, de concluzii trase delicat fara a fi ostentative.

Citind, trebuia sa ma opresc din cand in cand, pentru ca mi-era greu sa respir, ma copleseau toate povestile alea pentru ca erau ale mele; noi toti cei care suntem trans ne gasim in niste puncte comune, ca pe o harta, in care niste drumuri rurale ajung si unesc niste sate uitate de lume.

Dupa ce am terminat capitolul, am simtit ca trebuie sa pun toata informatia asta de nepretuit intr-un interviu. Cum naiba sa fac asta? Ce scrisese omul asta ma schimbase, imi intarise coloana vertebrala, ma facuse sa merg cu capul drept. Voiam sa transmit asta si celorlalti din comunitate, voiam sa le zic ca sunt puternici si ca o sa fie bine, voiam sa le spun parintilor ca nu, copiii lor nu sunt bolnavi, ca da, poate sa fie bine.

Si cand s-a stabilit data interviului, emotiile mele au inceput sa creasca. Eram atat de panicat si stresat, incat nu puteam sa vad pe nimeni, nu puteam sa ies. Visam ca interviul o sa mearga prost, ca el n-o sa ma placa si ca o sa ma faca de ras de cat de prost sunt. Tot ce simteam sa fac era sa ma pregatesc pentru interviu si pentru filmare.

Si am facut-o. Nu singur, n-as fi putut. Am avut oameni frumosi care m-au ajutat.

L-am cunoscut pe Andrew inainte cu o zi, in seara in care si-a lansat „Demonul amiezii”. Nu m-a ajutat sa mi-l imaginez ca pe un om normal, care face toate lucrurile pe care le face un om normal, asa cum mi-a recomandat cineva. M-a ajutat, in schimb, sa-l cunosc si sa ma cunoasca asa vag, schimband cateva cuvinte. M-a mai ajutat ca a intarziat vreo 20 de minute in ziua interviului, nu din vina lui. M-a mai ajutat ca totul s-a potrivit apoi la fix. Echipa era pregatita cand am ajuns noi, s-au miscat exemplar, la fel si make-up-ul care m-a ajutat sa arat mai putin puber.

E adevarat, am uitat sa-mi calc camasa, iar engleza aia a mea, cu accentul ala ridicol, pe cuvant ca n-o vorbesc in fiecare zi, cu toate ca vorbesc engleza aproape in fiecare zi. E adevarat si ca interviul a durat mai putin decat m-am asteptat, pentru ca mi-a intuit cateva intrebari, iar eu am reconfigurat abordarea in functie de raspunsurile lui.

La 2 luni dupa interviu i l-am aratat tatalui meu, nu indraznisem pana atunci. I-am zis „Vrei sa-ti arat ceva ce-am facut eu? Vino si stai aici jos.” Am dat play si am fugit din casa. M-am dus, parca, sa spal masina. Cand m-am intors, l-am gasit in bucatarie, avea ochii rosii ca dupa plans, statea jos si se uita pe geam.  Prin toata durerea aia, am simtit o urma de mandrie. Si am stiut ca am facut bine.

Be proud to be my friend!

Adica voi, toti prietenii mei cei multi, e timpul sa fiti mandri ca sunteti prietenii mei pentru ca, indirect, sunteti buni prieteni cu 2 regizori castigatori de premii BAFTA. Pana mai acu’ 2 zile, erati indirect prieteni cu Craig, castigator BAFTA inca de acum 2 ani. Dar azi sunteti indirect prieteni si cu Ben, regizorul celui mai bun sitcom britanic in 2012, Mrs. Brown’s Boys.
Asta nu exclude cu nimic faptul ca trebuie sa fiti mandri ca sunteti prietenii mei pur si simplu, dar stiti ca, in mod normal, nu m-as lauda cu reusitele mele. Prefer s-o fac cu bucurie cu reusitele prietenilor mei.
So, congrats Ben, I’m extremely happy for you! And congrats Mr. O’Carroll!

Si, in caz ca va intrebati, Ben este domnul distins care poarta ochelari, freza eminesciana si un papion stramb.
Dar, daca tot mai aveti dubii, dumnealui este Mr. Ben Kellett, Esq.

Legendary Heroes

Legendary Heroes e o trupa formata din oameni pentru care muzica nu e o profesie, ci o pasiune, pe care o urmeaza in timpul liber, cu perseverenta, daruire si talent. Probabil ca cei mai multi dintre noi se intreaba cum dracu’ e posibil sa ai o trupa care sa functioneze ca placere, si sa mai si functioneze. Iote ca functioneaza, si functioneaza bine.  Pentru ca cei mai multi dintre noi ne cufurim toata ziua la locurile noastre de munca si nu ne dorim decat sa ajungem acasa, sa ne giftuim, sa dormim, sa iesim in oras si sa ne imbatam. Suntem penibili, pe bune.

Lead vocal, guitarist and the brain e Craig. Despre el am vrut de mult timp sa scriu, dar, fiind my role model, pur si simplu nu gasesc cuvintele potrivite. V-as dori, in schimb, tuturor, sa-l cunoasteti. Il gasiti in Clara Vale, langa Newcastle. 🙂

Pe langa Craig, chitara si voce, mai graviteaza, in mod compact, unitar si armonios, inca 7 oameni. Adica un bas, tobe, 2 trompete, 2 backing vocals (care indeplinesc sarcini multiple de pian + tamburina + altele) si un saxofon.

I-am vazut in 2 gig-uri de-ale lor in Londra. Atmosfera relaxata, public divers (si prin divers inteleg varste intre 15-70 de ani, englezi, tailandezi si romani(inafara de noi mai erau vreo 2 pe care nu-i cunosteam)). Toti dansau  sau se bataiau, atat cat ii lasa exuberanta sau soldurile false. Dar atmosfera ar fi putut fi clasata, pentru noi romanii, popor ciufut, drept terapeutica.

Apoi i-am vazut la Global Battle of the Bands UK Final.  Au fost, indiscutabil, cei mai buni, au starnit atmosfera cea mai placuta, printre toti acei tineri pseudo jim morrisoni, pseudo tarja,pseudo etc.

Asa se caracterizeaza ei:

Legendary Heroes, the original rhythm and soul band playing original music in a dance-til-you-drop style.
Ii puteti gasi pe facebook aici
Click pe link sa-i vedeti  live la GBOB uk final:
Si cateva poze, de pamplezir 😛

Craig & Lucy. England. At last

Cateva sfaturi in caz ca ajungeti prin Anglia:
NU CALATORITI CU WIZZ AIR! E varianta aeriana a trenului personal.
Beti doar bere!
Mancati Fish & Chips!
Iesiti din Londra, e o alta lume – Anglia adevarata!
Mergeti pe coasta!
Faceti o noapte alba!
Cunoasteti englezi!
Lasati dracu’ muzeele, tururile din autobuz, ghidurile turistice!
Mergeti intr-un pub din zona rurala a Angliei.
Thank you Craig & Lucy, Ben & Katherine, big hug to Ariel!

Vizitati Severinul!

Atunci cand o mana de oameni frumosi si curajosi isi pun efortul si imaginatia la un loc iese ceva frumos, cu siguranta!

Asa s-a intamplat cu proiectul „Vizitati Severinul”, adica cel mai bun site care sa promoveze un oras: extrem de bine documentat, proiectat cu stil si suflet.

A implicat 5 luni de munca si 15 oameni(chiar 16, daca-l punem la numaratoare si pe Eric, oficial cel mai tanar voluntar al Severinului (are putin mai mult de un anisor) ).

Le salut rezultatul si ma inclin cu respect in fata lor, pentru ca inteleg perfect de ce se incapataneaza sa faca lucruri pentru orasul asta in conditiile in care, in Romania, notiunea de voluntar poate fi usor asemanata cu notiunea de kamikaze.

Asadar va invit, cu mare drag, sa Vizitati Severinul pe

www.vizitatiseverinul.ro

Daca esti din Severin si vrei sa-i cunoasti personal pe toti cei implicati in acest proiect, te astept miercuri, 8 decembrie, ora 15:00, la Muzeul de Arta.