”E un fel de cerc vicios”

Mi-am început ziua cu articolul Monicăi Alice Marinescu din CUTRA – ”O presiune și opresiune” – despre experiența ei ca mamă. Și i-am scris, că am simțit că mi-ar prinde bine să-i spun cât de mult m-a emoționat articolul ei; e scris “tot de acolo din mijlocul furiei…încercând să o îmblânzesc”, așa mi-a spus, iar eu i-am spus că mi-aș dori să ajungă să fie citit de toate mamele.

Mai târziu, am încercat să răspund la mesajele și emailurile la care sunt prea restant. Și îmi cer scuze pentru asta (nu e că nu vreau, ci că nu prea mai pot). Și am ajuns la un mesaj, de la Adi Tudose, care îmi lăsase un link către un podcast al unei mame singure cu o fiică trans. Se numește How to Be a Girl, e minunat și e aici.

Am plâns puțin ascultându-l că m-am gândit, doamne ce minunată-i femeia asta, Marlo Mack și pentru că, fără să vreau, m-am dus cu gândul la întâlnirile pe care le-am avut anul acesta, față în față, la telefon sau prin skype, cu părinți care au copii trans, în majoritate adolescenți. N-au fost multe, dar au fost considerabil mai multe ca până acum. Și de curând am realizat că întâlnirea cu mine le-a înrăutățit situația.

Vorbim de copii din familii obișnuite, unde există, indubitabil, dragoste. Până la coming out. Punctul ăla, când copilul spune « sunt transgender », e toiagul care separă mările, seismul care naște tsunamiul, vulcanul care erupe. Dacă mai vorbesc cu mine sau cu un psihoterapeut care le arată că e treabă serioasă și că nu prea e “doar o fază”, nici Sfântul Duh dacă s-ar putea pogorî, n-ar putea rezolva dezastrul.

Pe de o parte, e furia, frica, durerea și rușinea părinților. Pe de alta, e disperarea copilului. Părinții simt, dar refuză să creadă că au un copil care suferă profund și care îmi spune că e în pragul sinuciderii. Așa cum îmi mai spune că nu vrea să rămână fără părinți, că îi iubește, că are nevoie de ei. Că validarea din partea lor îi poate salva viața. Părinții nu înțeleg. Și cum ar putea înțelege când toată lumea lor este dată peste cap, când tot ce știau ei despre copilul lor se năruie, când se văd în fața momentului iminent când trebuie să treacă printr-un doliu, chiar dacă fictiv. E un cuvânt greu, dar grea e și durerea lor. Am văzut doliul asta și în părinții mei, doliul de a pierde o fiică și de a câștiga un fiu la aproape 30 de ani.

Și cum pot eu să le explic că dacă nu încep să facă ceva pentru copilul lor, disforia, depresia, anxietatea nu vor face decât să crească, că durerea e doar o avalanșă care, odată pornită, va distruge tot ce găsește bun și calm în cale, cum să le spun că, cu cât trăiești mai mult în durere, cu atât e mai greu să o vindeci ? Am încercat cum am știut eu mai bine, le-am povestit de mine și de tot ce am cunoscut și învățat în ultimii 5 ani. Și copiii tot îmi scriu:

 « efectiv e tortură… nu o mai duc mult și ori îmi aprinde lumânărele, ori îmi aduce mere la nebuni »

 « da, păi e greu să mă concentrez pe învățat[…] că dacă îi zic ceva se uită la mine de parcă nu mă cunoaște. »

 « adică nu mai vb cu mine absolut deloc..zici că i-a murit toată familia.. »

 « eu îi iubesc enorm. Tare aș vrea ca dumnezeu ăsta să vină și să le spună `hey, ajutați-vă fata că suferă. »

 « e un fel de cerc vicios, știi? Ei mă rănesc fără să vrea[…] și automat se rănesc și singuri»

 « pentru că tare nu vreau să îi pierd »

  « am fost full blown în lacrimi, le-am spus: “din cauza voastră am ajuns să vreau să mă sinucid. Fiindcă vreau să mor, din toată inimă vreau să mă sinucid, din cauza voastră. Ceea ce faceți voi nu este acceptare, este tortură. Și mie îmi pasă de voi, vă iubesc.” »

 « i-am explicat că mă doare că nu are încredere în mine. »

Nu poți să îi spui unui părinte că are un copil care nu tranziționează de la un gen la altul, ci de la un copil nefericit către unul fericit. Adică poți, dar tot ce spun se lovește de un zid, parcă negare îi spune. Cuvântul meu, ca și toate studiile, poveștile, experiențele altora sunt nule. Lupta cea mai grea e cu durerea.

Da, mă întreb dacă nu fac mai mult rău. Nu, nu știu ce aș putea face. Ar ajuta să vorbească cu alți părinți de copii trans ? Poate. Ar ajuta să învețe că nu au greșit cu nimic, că au făcut tot ce au putut și cum s-au priceput mai bine ? Ar ajuta să învețe să aibă încredere în copiii lor ? Poate. Cum ? Nu știu.

Adolescenții, însă, merg înainte. Efortul lor e imens, imens. Nu se lasă. Au puterea tinereții și încăpățânarea vârstei, au inteligența generației cu acces la internet. Lupta lor e să înțeleagă că ei trebuie să apuce frâiele și chiar să le apuce și să înceapă să conducă. Că trebuie să inverseze subtil, conștient, asumat raportul de putere. Că trebuie să își recunoască și exerseze maturitatea, forța. Că ei setează termenii relației lor cu părintele sau părinții. Ei să conducă, sperând cu tărie că părinții o să-i urmeze. Pentru niște copii, e infernal. Să trebuiască să faci pace cu tine, cu disforia ta și cu oamenii cei mai dragi, cei de care depinzi, cu școala, toate deodată. Nu toți pot și nu toți părinții rămân alături. E o sabie cu 2 tăișuri.

Mă gândesc, cum s-or descurca oare cei care nu ajung la noi? Cei care chiar sunt dați afară din casă, sau bătuți. Cei care nici măcar nu au habar că nu sunt singuri? Nu știu. Iar acest «nu știu» e răspunsul cel mai greu.

The Self-Made (Wo)Men

“Bă, tu dacă omori un om, primul și primul lucru, ține minte, mă suni pe mine!”. Îi mulțumesc timid, mă gândesc că e imposibil să omor un om. Mă mir permanent de inteligența și puterea lui.  Îmi face bine să mă văd cu el, suntem fix pe același trip, la o diferență de 10 ani,  știe și el și-mi zice din când în când: “Tu ești fix ca mine, frate!”. Țara asta nu și-a permis să-l țină, l-a batjocorit sugerându-i că atâta timp cât are ovare și uter, poate să aibă copii, deci e femeie. A plecat într-o țară mai bună, care i-a permis să fie el în mai puțin de 5 săptămâni.

“5 lei!” îmi zice, băgând pizza în cuptor, să mi-o dea caldă. Înaintea mea, 2 turiști exotici plătiseră 60 de lei pe 2 pizza și o porție mare de hamsii. Se întoarce către colegul lui, care face pizza la foc automat și zice: “E fratele meu.”

Nu-mi permit să-mi fie dor de Sasha, el e unde merită să fie, plus că i-am zis că-l bat dacă nu pleacă. Muncește mult, e mai luminos. Când bag un skype cu el îmi vine să-i zic că mi-e dor să mă pupe și să mă smotocească fără să-i pese cine e în jur, mi-e dor de bucuria lui sinceră și puternică pe care o revarsă asupra mea după ce nu ne vedem 2-3 zile. Nu-i zic, îl întreb ce mai face, la ce muncește, cum o arde în timpul liber. Mă bucur să-l văd zâmbind, chiar și printr-un ecran.

Asta vară, A. s-a întors în țară, în concediu. Se bucură ca un copil să fie “acasă”. “Nu mai puteam, frate, munceam noapte de noapte. M-au dat afară din prima casă, am stat într-un hostel cu tot felul de dubioși. Acuma stau în Suedia și fac naveta în Danemarca. E mai bine, dar tot muncesc mult.”

C. are în subordine o echipă întreagă, câștigă bine, circulă mult, e sigur pe el și i se citește pe față bunătatea. Pleacă în octombrie.

Italia. A. n-a mai ajuns în țara de vreo 10 ani. Nu-l lasă să intre. În România e femeie, în Italia e el.

E 2.27. D. mi-a promis că toată pizza rămasă din ziua aia mi-o dă mie. Alerg, să nu întârzii. În timp ce închide, mă mai întreabă de mama și din ce trăiesc. Mă umple cu 3 plase cu pizza. Mă gândesc că pentru următoarea săptămâna sunt safe. Vrea să plece și el în Anglia. Muncește de 2 ani pe 16 milioane.

M. e în Anglia de dinainte să ne dumirim noi că vrem să facem activism trans în România. A fost pe la IML, i-au spus ce vor să-i facă, a făcut stânga-mprejur si a plecat. A scris tuturor avocaților din Cluj să-l reprezinte la proces, i-a răspuns unul.

Am plasele cu pizza într-o mână și o bere în cealaltă, tot de la D. . E 3 dimineața. Întâlnesc pe stradă o femeie care mătură trotuarul, are vestă fosforescentă și un sac mare de gunoi, pe jumate plin, atârnat la brâu. O întreb dacă îi e foame și îi las o plasă, zice că o s-o împartă cu colegele ei, bogdaproste.

50 de metri mai în față, 2 fete stau pe pervazul Băncii Transilvania. Mă apropii, îmi dau seamă că sunt 2 fete trans și automat mă gândesc că se vând ca să trăiască. Le zâmbesc și mă opresc. “Vreti niște pizza?”. Una ia pofticioasă, cealaltă, mai plinuță și mai reticentă, zice că nu vrea. Mă opresc lângă ele să caut în plasă. Mă întreabă unde stau, mă prind de pulă de vreo 2,3 ori și mă întreabă dacă am iubită. “Nu am, dar iubesc pe cineva.”. Una îmi cere căștile să vadă cum se aude, cealaltă îmi spune ce pomană mi-am făcut cu pizza aia. Le întreb cum se descurcă, ele înjură garda. Aș vrea să le povestesc cât de mult înțeleg și cât de mult lupt. Îmi dau seama că aș suna ca un demagog de cea mai joasă speță. Una îmi pupă mâna și eu îi pup mâna care-mi ține mâna pe care a pupat-o. Cealaltă se dă mai în stradă și se uită în jur, preocupată. Îi  cer o țigară după ce îmi ceruse bani de un suc. Mi-o dă pe ultima.  Într-un final, plec. Una mă strânge în brațe și mă pupă. Cealaltă îmi spune să plec mai repede până nu vine cineva. E deja 4.

Trec pe lângă stația de taxi. Taximetriștii se uită la mine cu coada ochiului. Mă uit la ei fix.

În căști e Editors – No Harm. Pe mână am urme de ruj roșu-aprins.

Mama

 „Vine apa, mama, si-ti ia tot ce-ai muncit, dar ce ai tu in cap nu-ti poate lua nimeni!”. Asa mi-a spus intotdeauna bunica mea. Daca ar fi putut, ar fi invatat ea pentru mine si atat cat a putut, s-a ocupat de invatatura mea. Fara sa stiu, mi-a construit increderea in mine, povestindu-le oamenilor despre premiile mele de la scoala. Nu suportam atunci, cum nu suport nici acum laude in fata. Dar stiu sa-mi tin spatele drept si capul sus, pentru ca ea, impreuna cu bunicul meu, m-au invatat asta. 

Am cui sa ma inchin! 

Azi implineste 82 de ani. Prima oara fara bunicul meu langa ea.

I-am facut cadou un caiet mare si un stilou frumos, sa-si scrie viata. Mi-a spus mai inainte la telefon ca scrie cand face pauza de la munca in gradina. Ca uneori sta cuprinsa de emotie si nu stie ce sa scrie si ca alteori i se deruleaza cu repeziciune o groaza de amintiri si nu stie despre ce sa scrie mai intai. Am zambit, stiind ca acel caiet va fi comoara mea cea mai de pret. 

La multi ani! Cu toata dragostea din lume, La multi ani! 
Image

Mama

M-am visat odata pe cand aveam cinci ani, de mana cu bunica mea. Eram si eu acolo, eu la varsta pe care o aveam cand visam, ma vedeam pe mine si pe bunica mea, dar nu si invers. Eram in satul sufletului meu, in care am crescut, in care m-au crescut cu prea multa dragoste bunicii mei. Azi imi amintesc de asta si de linistea pe care mi-au adus-o ei, bunicii mei si ii spun bunicii mele, adica mamei mele celei de-a 2a: La multi ani, cu toata dragostea!

Tata

Amintirile care sunt legate de bunicul meu sunt toate ca intr-un buchet. De fapt, sunt 2 buchete. Dar raman ale mele si celor apropiati mie. Sunt comoara noastra si o sa aleg bine cui o impartasesc.

Scriu asta pentru ca azi implineste 80 de ani, varsta la care si-a propus si si-a dorit sa ajunga inca de acum 13 ani, atunci cand s-a imbolnavit iremediabil si de cand incepe al doilea buchet.

Pentru mine e o icoana. E omul in preajma caruia am crescut, care m-a inconjurat cu rabdare si dragoste. De la el am mostenit atatea…

Ma opresc aici pentru ca pur si simplu, uneori, cuvintele nu sunt decat niste poveri.

Ii multumesc doar lui Dumnezeu ca imi da ocazia sa petrec ziua asta cu el. Daca as fi fost oriunde altundeva ar fi fost un chin.

La multi ani, cu cea mai calda, profunda si duioasa dragoste!

2009 vs. 2010

Am inceput 2009 cu nervii la pamant dupa ce evadasem dintre oameni parsivi si incompetenti. Totusi, am inceput 2009 cu o masina frumoasa pe care mi-o doream de mult. Si am ramas acasa, incepand sa-mi refac sufletul si corpul. M-am ridicat incet, cearcanele mi s-au dus treptat, oamenii aia au disparut sau am ales eu sa dispara. Mi-am jurat ca nu o sa ma mai intorc printre ei.

Am petrecut timp cu mine. Am dat raul la o parte, am vazut ca am ramas cu ceva bun, cu 5, 6 prieteni(chiar daca sunt departe), cu experienta de viata si de munca. Mi-am amintit ca mi-am ales meseria de regizor din nevoia de a da ceva lumii, de a lasa ceva in urma, de a lumina ochi si de a vindeca suflete, din dragoste pentru arta. Mi-am amintit ca asta vreau sa fac in viata. Din motive numai de putini stiute, in loc sa fac filme, am inceput sa fac voluntariate. Am ajutat, am initiat, m-am alaturat. Cu alte cuvinte, m-am inaltat.

Am luat-o pe Eva cu mine cand am venit. Am avut grija de ea, am vindecat-o. Acum e un caine fericit si sanatos, adica iubit.  Intr-un fel, ea reprezinta cel mai bine „parcursul” meu.

Si cand sufletul meu a inceput sa se vindece, cand am simtit ca incep sa definesc ce ar trebui sa insemne „eu”, m-am lasat de fumat, m-am reapucat de sport, am slabit 12 kg. Am inceput sa traiesc in armonie cu mine. Am redescoperit tenisul de masa si de camp. Alin si Mircea, va astept sa va fac un tenis!

Am cunoscut Clujul, am stat mult acasa, am muncit, mi-am ajutat parintii si bunicii, am facut lucruri pe care nu le-am mai facut din liceu sau generala. Am hoinarit prin satul in care am crescut, m-am dat cu sania, am jucat fotbal si bambilici, am fost dupa ciuperci in padure si la furat de pere. Am fost la rau dupa peste.

Am facut fotografii, nu poze, am dus din lucrurile mele oamenilor saraci. Am fost la TIFF, am citit, am vazut cateva sute de filme. Am renuntat la multe lucruri, pentru ca am invatat ca nu am nevoie de atatea, am reinceput sa port hainele din liceu. Am invatat sa respect banii si, paradoxal, acum cand nu-i mai am, ii strang, ii pun deoparte.

Mai presus de tot, mi-am castigat prieteni deschizandu-ma. Ra, Gabi, Alain va salut!

Am cunoscut oameni noi si minunati, nealterati inca de viata. Cu ei am intinerit si eu. Ei, liceenii destepti si cu vise multe, creeaza dependenta! Ei sunt cei care ma fac sa vreau sa fac lucruri pentru orasul meu, pentru ei si pentru mine! Pe ei ii iubesc si ma rog sa ramana senini ca acum! Sorin, Maria, Luci, Marusia, Tudor, Razvan, Tingi, Cristina, Andreea, Alex – cea mai frumoasa poza de grup. Codrin si Scop, pace! 🙂

Am invatat sa folosesc bormasina, soricelul, masina de tuns iarba, sa vopsesc, sa repar.  Am invatat multe despre masina mea si, drept urmare, ne intelegem foarte bine. Am petrecut impreuna peste 17 500 de km!

Camera mea a inceput sa prinda iar conturul meu.  I-am vazut pe ai mei fericiti impreuna si fericiti sa ma aiba aproape. Lor le datorez in cea mai mare masura regasirea mea. Ei sunt suportul meu intotdeauna!

Lor si lui Alex. Ei si cu Alex. Alex.

Asadar, incep 2010 zambind. Cu pofta de munca, cu dorinta de a face, cu sinceritate, respect, dragoste. Ba mai mult, incep 2010 razand chiar, cu maturitate si intelepciune. Cu inima deschisa, cu putere. Cu incredere si rabdare.

Amintiti-va Craciunul

Va rog, amintiti-va ce inseamna Craciunul si, astfel, fiti luminosi, buni, calmi,  deschisi, corecti, rabdatori, zambitori.

Va rog, nu va indopati cu carnati, sarmale, cozonac sau orice altceva. E pacat de stomacul vostru. Va rog, nu beti ca porcii!  Ficatul vostru nu se poate regenera la nesfarsit!

Amintiti-va de toate relele si toate bunele de anul asta si vedeti care au fost mai multe.  Daca relele sunt pe primul loc, incercati sa schimbati asta!

Amintiti-va oamenii dragi si iubiti! Chiar daca nu sunteti langa ei, trimiteti-le toata dragostea voastra!

Familiei mele, lui Alex si familiei ei, lui Iahim, lui Alain si Gabi, Ramonicii, Ioaninei, Beatricioiului, lui Alin si Ancai, lui Cosmin si Cosminei, Dorului,  lui Mircea, Ovidiu, Andrei si Iuliei, Mihaelei, Shtrumfului si lui Adi, copiilor zambareti din DTS Flow, lui Bobo si tuturor celorlalti care sunt in mintea si in sufletul meu, CRACIUN FERICIT si pe mai tarziu!

Craig, Lucy, Shani and Cristina, Steve and Lucia MERRY CHRISTMAS  guys! Cheers!