Alecsss

Alecs 1

Sanda si Alecs

Adriana si Alecs

Alecs 2

Reclame

Eva

Nu oricine poate avea un animal. Am stiut asta dintotdeauna. Ce nu am stiut: ca eu pot avea grija de un animal, sa fie al meu, sa-l ingrijesc, sa-i cumpar tot ce are nevoie. Animale am mai avut, pesti adica, dar ori au sfarsit pe jos, sarind din acvariu, ori le-a crutat mama suferinta si i-a aruncat in toaleta. Eva e primul meu caine, al meu recunoscut de toata lumea, al meu cu totul. Nu mi-am dorit-o, am luat-o din mila si din respect pentru Craig si Lucy.

Sa incep cu inceputul. Pe Eva am salvat-o dintr-un loc in care o manca raia si manca doar cand isi mai aducea cineva aminte de ea. Nu mai avea par aproape deloc, avea rani deschise si mirosea in asa hal, ca nu prea puteai sa te apropii de ea. Dar era extraordinar de prietenoasa, jucausa si vesela. La insistentele lui Craig si mai ales ale lui Lucy (despre care o sa scriu in curand), am chemat ambulanta veterinara (da, exista asa ceva) si au luat-o. I-au facut analize, au spalat-o, a trecut la un tratament intens(multumim DIVET 🙂 ). Dupa o saptamana si vreo 15 milioane cheltuite, incepea sa se faca bine. Craig si Lucy au luat-o la ei si au continuat tratamentul. Au ingrijit-o asa cum ingrijesti un copil bolnav. Apoi ei au trebuit sa plece din tara…

Si singura solutie era sa o iau eu. Am dus-o acasa (din Bucuresti in Severin) si am continuat tratamentul. Aveam grija sa aiba tot timpul un culcus curat, ii faceam baie saptamanal si aveam grija sa isi ia zilnic tratamentul. Cand s-a facut mai bine, am dus-o la sterilizat ca sa nu le trasmita si eventualilor pui boala ei. Nu-mi pare rau de niciun leu pe care l-am cheltuit pentru ea, desi acum mi-ar prinde foarte bine banii aia.

M-a uimit cum un caine poate fi atat de cuminte.  Nu credeam ca un caine intelege fara sa tip sau sa arat cu degetul ce vreau sa spun.E ca si cand e recunoscatoare pentru tot ce am facut pentru ea.

Mi-e dor de ea de mor.

Eva

Eva 2

Cum sa dai timpul inapoi

Stau la biroul meu de acasa, la biroul la care n-am mai stat de al dracu’ de mult timp. E biroul la care, in generala, mai incercam sa-mi fac temele si la care, in liceu, doar stateam, incercand sa fac orice numai teme nu. E 25 februarie, dar e cald ca o zi de 10 mai. O aiureala, in sensul bun!

Sunt acasa, in Tr. Severin. Am iesit cu treaba in oras. N-am mai luat masina, am iesit pe jos, era prea frumos. Am mers pe strada unde e scoala mea, unde am lasat vreo 8 ani din viata. Am trecut pe langa ea. Afara erau parinti care isi asteptau copiii cu ghiozdane mari. I-am ocolit ca sa nu tulbur frumusetea firescului situatiei.

M-am intors in timp! Incredibil sentiment! Merg in continuare pe strada. Sunt si alte scoli invadate de termopane care ascund, cu nesimtire, galagia copiilor care se bucura de pauza. Am trait, pe rand, fiecare moment in care am trecut pe acolo, in trecut.

S-a eliberat hormonul fericirii. Trec pe langa vechiul magazin de unde imi cumparam muzica acum mii de ani. simt dintr-o data nevoia sa imi cumpar muzica. Parazitii si Bob Marley. Nu ma intelegeti gresit! Asta trebuia sa cumpar! Acolo era aceeasi tanti. Dintotdeauna e acolo!

Merg pe strada aia inchisa, transformata in parc. Sunt impertinent de multi copii. Si ma bucur ca nimeni nu ma mai recunoaste de la televizor. Sunt deja 4 ani de cand nu mai fac emisiunea si pot merge in voie, generatia asta nu ma mai stie!

Ajung acasa. Am, din nou, 17 ani neimpliniti! Imi las ghiozdanul, nu ma schimb, ma duc direct la masa, mama a gatit ceva bun si se pregateste sa mearga la cabinet. Mananc si ma bucur ca pleaca, ca pot dormi si eu, n-o sa ma mai bata la cap sa-mi fac temele. E o zi in care stiu ca n-o sa-mi fac temele pe maine si deja imi planuiesc ca o sa le copiez in pauza de dinainte de la Andreea, Georgiana, eventual Alina. Si ma rog in gand sa nu ma scoata iar la mate la tabla. Am chiulit de la chimie azi, dar fac eu rost de scutire. Am stat prin parc cu Beatrice, Popeasca si tampita de Catalina. Andrei s-a facut bolnav si n-a venit deloc la scoala.

Si toate astea de la o floare alba, un mar si o lumanare aprinsa!

Multumesc

Lumina asta din ochii mei, pe care eu n-o vad, dar o simt, e pentru ca am aflat ca poti avea orice, atata timp cat crezi. Totul e sa crezi. Atat si nimic mai mult. Multumesc.

Mirosul copilariei mele

Azi am venit acasa. Cu trenul. Mi-am luat cu mine „Povestea tarfelor mele triste” de Marquez, sa imi ocup timpul cu ceva. Incercam sa nu mai simt oboseala si nici pe ceilalti din compartimentul prea rece, ca sa nu ma enervez. A oprit trenul, unii au coborat. Au urcat 2 bunici impreuna cu un copil de nici 2 ani. Si atunci m-a lovit mirosul lor, mirosul bunicilor, al bunicilor mei…Era mirosul oamenilor cu sufletul greu, cu mainile muncite, cu pieptul cald… Stateam si ma uitam la ei si nu imi mai puteam controla gandurile. Si dintr-o data am devenit copilul de nici 2 ani, leganat de bunica lui, bunica mea…ca sa adorm. Trageam adanc aerul drag in piept si mi-am amintit cum odata am visat ca ma vedeam pe mine la vreo 5 ani si pe bunica mea, stralucitoare si frumoasa; eram chiar acolo, dar ei nu ma puteau vedea si am cazut in genunchi si am plans. Dar realitatea de azi nu ma lasa sa cad in genunchi si sa plang. Stateam si ma uitam si simteam ca ma leagana Lumea. Am tras iar in piept aerul drag. Si mi-am amintit. Casa mare si racoroasa, multimea de carti, curtea in care imi gaseam mii de refugii. Si pe bunici. Si ma gandeam ca exact in acel moment stau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteapta. Si eu nu puteam sa fug mai repede decat trenul. Ma gandeam, in disperarea mea, ca exista cu nerusinare secunde in care nu sunt cu ei… Si ma uitam cu dragoste la copilul prea fericit si la bunicii lui cu ochii senini.

Am ajuns acasa cat de repede am putut. Am facut o baie sa spal pacatele anilor trecuti si am gonit pana la bunici.

Stateau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteptau!…