2009 vs. 2010

Closest, Family, Friends, My Thoughts, My Work, What I Love

Am inceput 2009 cu nervii la pamant dupa ce evadasem dintre oameni parsivi si incompetenti. Totusi, am inceput 2009 cu o masina frumoasa pe care mi-o doream de mult. Si am ramas acasa, incepand sa-mi refac sufletul si corpul. M-am ridicat incet, cearcanele mi s-au dus treptat, oamenii aia au disparut sau am ales eu sa dispara. Mi-am jurat ca nu o sa ma mai intorc printre ei.

Am petrecut timp cu mine. Am dat raul la o parte, am vazut ca am ramas cu ceva bun, cu 5, 6 prieteni(chiar daca sunt departe), cu experienta de viata si de munca. Mi-am amintit ca mi-am ales meseria de regizor din nevoia de a da ceva lumii, de a lasa ceva in urma, de a lumina ochi si de a vindeca suflete, din dragoste pentru arta. Mi-am amintit ca asta vreau sa fac in viata. Din motive numai de putini stiute, in loc sa fac filme, am inceput sa fac voluntariate. Am ajutat, am initiat, m-am alaturat. Cu alte cuvinte, m-am inaltat.

Am luat-o pe Eva cu mine cand am venit. Am avut grija de ea, am vindecat-o. Acum e un caine fericit si sanatos, adica iubit.  Intr-un fel, ea reprezinta cel mai bine „parcursul” meu.

Si cand sufletul meu a inceput sa se vindece, cand am simtit ca incep sa definesc ce ar trebui sa insemne „eu”, m-am lasat de fumat, m-am reapucat de sport, am slabit 12 kg. Am inceput sa traiesc in armonie cu mine. Am redescoperit tenisul de masa si de camp. Alin si Mircea, va astept sa va fac un tenis!

Am cunoscut Clujul, am stat mult acasa, am muncit, mi-am ajutat parintii si bunicii, am facut lucruri pe care nu le-am mai facut din liceu sau generala. Am hoinarit prin satul in care am crescut, m-am dat cu sania, am jucat fotbal si bambilici, am fost dupa ciuperci in padure si la furat de pere. Am fost la rau dupa peste.

Am facut fotografii, nu poze, am dus din lucrurile mele oamenilor saraci. Am fost la TIFF, am citit, am vazut cateva sute de filme. Am renuntat la multe lucruri, pentru ca am invatat ca nu am nevoie de atatea, am reinceput sa port hainele din liceu. Am invatat sa respect banii si, paradoxal, acum cand nu-i mai am, ii strang, ii pun deoparte.

Mai presus de tot, mi-am castigat prieteni deschizandu-ma. Ra, Gabi, Alain va salut!

Am cunoscut oameni noi si minunati, nealterati inca de viata. Cu ei am intinerit si eu. Ei, liceenii destepti si cu vise multe, creeaza dependenta! Ei sunt cei care ma fac sa vreau sa fac lucruri pentru orasul meu, pentru ei si pentru mine! Pe ei ii iubesc si ma rog sa ramana senini ca acum! Sorin, Maria, Luci, Marusia, Tudor, Razvan, Tingi, Cristina, Andreea, Alex – cea mai frumoasa poza de grup. Codrin si Scop, pace! 🙂

Am invatat sa folosesc bormasina, soricelul, masina de tuns iarba, sa vopsesc, sa repar.  Am invatat multe despre masina mea si, drept urmare, ne intelegem foarte bine. Am petrecut impreuna peste 17 500 de km!

Camera mea a inceput sa prinda iar conturul meu.  I-am vazut pe ai mei fericiti impreuna si fericiti sa ma aiba aproape. Lor le datorez in cea mai mare masura regasirea mea. Ei sunt suportul meu intotdeauna!

Lor si lui Alex. Ei si cu Alex. Alex.

Asadar, incep 2010 zambind. Cu pofta de munca, cu dorinta de a face, cu sinceritate, respect, dragoste. Ba mai mult, incep 2010 razand chiar, cu maturitate si intelepciune. Cu inima deschisa, cu putere. Cu incredere si rabdare.

Mantaua; 8’33”; R:Lolo si Padre (2007)

Closest, My Work

In sfarsit, indraznesc dupa 2 ani sa postez in vazul lumii scurtmetrajul meu si al lui Padre.Cand am inceput sa bloguiesc, am scris despre experienta Maia Morgenstern.  Bineinteles, cuvintele alea sunt prea putine si neajutorate!

Intre timp am crescut, ba chiar m-am inaltat. Am invatat ca filmul asta e de foarte inceput. Tot ce sper e sa fi creat o atmosfera. Oricum, va invit sa cautati simbolurile, sa intelegeti mesajul, sa simtiti coloana sonora, sa analizati cadrele. Si, eventual, sa-l revedeti. Daca indraznesc prea mult, eh, n-am ce sa fac, asa sunt eu!

Dumnezeu m-a ajutat sa gasesc, sa indraznesc, sa fac, sa reusesc.

Si pentru ca cel putin Cel nascut pe 29 februarie( 🙂 ) mi-a cerut explicatii(asa cum se observa in comentariu), revin si incerc sa mai spun despre ce-am avut in cap.

https://lolosays.wordpress.com/2007/11/20/experienta-maia-morgenstern/         asta e primul articol, de atunci, scris la cald si pe nerasuflate.

Din momentul in care, in primul cadru, copilul se ridica, si, in al doilea, intra Tudor, filmul iese din timp. Devine, indraznesc sa spun, fantastic. Apoi sunt elemente marunte care construiesc actiunea si care trimit la spiritualitate. Intai, Mama ii ia pusca si o sprijina de scaun. Framanta coca si, incet incet, coca ajunge sa i se lipeasca de maini. Cand se ridica sa-i aduca vin, are mainile murdare, cand se intoarce cu vinul, mainile ii sunt curate. Framantatul cocai nu era in povestire, am adaugat-o noi, trimitand la simbolurile painii si al vinului. Tudor vine cu basca pe cap, pleaca fara ea, cu capul descoperit. Se presupune ca vine din razboi si ca de 2 ani nu a mai venit acasa. Camaradul, pe care am ales sa il imbracam in negru, e cel care face posibila intalnirea asta. Buzzati il numeste inger, noi am ales sa fie inalt, frumos si imbracat in negru. Felinarul e stins, sunt panze de paianjen la fereastra. Cainele latra. In toata combinatia asta, Mama e personajul cheie, ea e cea care dicteaza ritmul filmului, reactiile ei creeaza, in mare parte, atmosfera. Multa lume m-a intrebat de ce Mama nu sufera mai mult. N-am vrut sa dam in drama aia dramaloasa. E acel personaj puternic caruia i se da ocazia sa-si ia adio de la fiul mort pe front, intelege si accepta. Muzica a fost pur si simplu god sent: din site-ul Adei Milea, am intrat pe site-ul lui Alexander Balanescu si acolo am auzit-o. Nu am modificat lungimea piesei in niciun fel, s-a potrivit ca o manusa.

Cat despre productie… Totul a fost organizat intr-o saptamana. E un film cu buget de vreo 400 €, dintre care 100 numai montajul si 100 catering-ul. Am avut numai o saptamana la dispozitie pentru ca doamna Maia ne-a spus „Pot sa va ajut luni” si, in functie de asta, am organizat tot. Aveam nevoie de 2 copii, dar duminica seara gasisem doar 1, pe Luca, dificil si neastamparat, pe care l-am stapanit cu greu si care ne-a mancat ceva timp.  Locatia e o casa mica unde locuia bunica unei prietene de prin sectorul 3(numai camera noastra de filmat ocupa jumatate din camera). Fara ea, n-am fi avut locatie… Cu directorul de imagine, Marius Iacob, recomandat de Iulia Rugina, am lucrat excelent. Amandoi ne-au ajutat extrem de mult. Coloana sonora i se datoreaza lui Vlad Mustiuc, a facut o treaba excelenta desi cu scule saracacioase ( din Buftea am luat un boom si 2 lavaliere, dar lavalierele aveau doar prize englezesti si noi nu aveam adaptoare :), asa ca s-a descurcat doar cu boom-ul). Doamna Maia a fost extrem de punctuala si noi am terminat filmarile cu ea la 17:57 in conditiile in care la 18:00 trebuia sa plece. Toata ziua de filmare a durat de la 5 dimineata la 11 seara,give or take.

As fi vrut sa lucram cu Tudor Istodor(fiul Maiei), dar nu putea in ziua aia. In schimb, Alexandru Bairactaru ni l-a recomandat pe Andrei Elek, care s-a urcat in tren si a venit de la Arad dupa ce a citit scenariul si a auzit cine o interpreteaza pe Mama. A fost si el la inaltimea asteptarilor si sper sa mai lucram impreuna.

Mai adaug cateva forografii.

Remember John Lennon

Closest, My Thoughts, What I Love

In lupta pentru pace, unul dintre oamenii din prima linie a fost John Lennon. Azi ar fi implinit 69 de ani. Ca orice artist, a vrut sa schimbe lumea in bine. Ca orice artist adevarat, a reusit intr-o oarecare masura; pana a fost omorat in 1980. Reuseste si acum, pentru ca generatiile care vor veni vor sti cine a fost John Lennon, vor asculta muzica lui si vor duce ideile lui mai departe.

Va invit sa iesiti din cotidianul plictisitor, sa va detasati si sa-l sarbatorim impreuna.

Man on Wire

Closest, TIFF 2009

Nu vreau sa spun mai mult despre documentarul asta. Nici cate minute are, nici despre ce e. Poate unii stiti. Pentru cei care nu stiu, „Man on Wire” e un spectacol. Am facut imprudenta de a vedea filmul asta inainte de TIFF, pur si simplu pentru ca nu credeam ca o sa am ocazia sa-l vad in cinema. Si acum imi pare rau ca intai l-am vazut pe monitorul amarat al laptop-ului mei. Experienta cinematografica e unica. Am ramas din nou, vazandu-l a 2a oara, cu fluturi in stomac, nod in gand si cu o descriere detaliata, la sange, a celui mai mare vis al meu. Pentru ca despre asta e: despre cum un om nebun si frumos isi indeplineste un vis imposibil.

Ma bucur din suflet ca am putut sa-l vad intr-un festival. Atmosfera de TIFF a amplificat starile pe care le transmite, visele pe care le injecteaza. Cineva imi spunea ca paote fi folosit ca terapie pentru depresivi. Cred ca e adevarat.

Probabil ca daca l-as intalni pe Philippe Petit as simti aceeasi emotie coplesitoare pe care am simtit-o cand l-am cunoscut pe Coppola si cand tremurand i-am intins carnetul de student sa-mi dea un autograf.  Oricum, e unul din oamenii pe care o sa-i intalnesc cel putin o data.

Alecsss

Closest

Alecs 1

Sanda si Alecs

Adriana si Alecs

Alecs 2

Eva

Closest

Nu oricine poate avea un animal. Am stiut asta dintotdeauna. Ce nu am stiut: ca eu pot avea grija de un animal, sa fie al meu, sa-l ingrijesc, sa-i cumpar tot ce are nevoie. Animale am mai avut, pesti adica, dar ori au sfarsit pe jos, sarind din acvariu, ori le-a crutat mama suferinta si i-a aruncat in toaleta. Eva e primul meu caine, al meu recunoscut de toata lumea, al meu cu totul. Nu mi-am dorit-o, am luat-o din mila si din respect pentru Craig si Lucy.

Sa incep cu inceputul. Pe Eva am salvat-o dintr-un loc in care o manca raia si manca doar cand isi mai aducea cineva aminte de ea. Nu mai avea par aproape deloc, avea rani deschise si mirosea in asa hal, ca nu prea puteai sa te apropii de ea. Dar era extraordinar de prietenoasa, jucausa si vesela. La insistentele lui Craig si mai ales ale lui Lucy (despre care o sa scriu in curand), am chemat ambulanta veterinara (da, exista asa ceva) si au luat-o. I-au facut analize, au spalat-o, a trecut la un tratament intens(multumim DIVET 🙂 ). Dupa o saptamana si vreo 15 milioane cheltuite, incepea sa se faca bine. Craig si Lucy au luat-o la ei si au continuat tratamentul. Au ingrijit-o asa cum ingrijesti un copil bolnav. Apoi ei au trebuit sa plece din tara…

Si singura solutie era sa o iau eu. Am dus-o acasa (din Bucuresti in Severin) si am continuat tratamentul. Aveam grija sa aiba tot timpul un culcus curat, ii faceam baie saptamanal si aveam grija sa isi ia zilnic tratamentul. Cand s-a facut mai bine, am dus-o la sterilizat ca sa nu le trasmita si eventualilor pui boala ei. Nu-mi pare rau de niciun leu pe care l-am cheltuit pentru ea, desi acum mi-ar prinde foarte bine banii aia.

M-a uimit cum un caine poate fi atat de cuminte.  Nu credeam ca un caine intelege fara sa tip sau sa arat cu degetul ce vreau sa spun.E ca si cand e recunoscatoare pentru tot ce am facut pentru ea.

Mi-e dor de ea de mor.

Eva

Eva 2

Cum sa dai timpul inapoi

Closest

Stau la biroul meu de acasa, la biroul la care n-am mai stat de al dracu’ de mult timp. E biroul la care, in generala, mai incercam sa-mi fac temele si la care, in liceu, doar stateam, incercand sa fac orice numai teme nu. E 25 februarie, dar e cald ca o zi de 10 mai. O aiureala, in sensul bun!

Sunt acasa, in Tr. Severin. Am iesit cu treaba in oras. N-am mai luat masina, am iesit pe jos, era prea frumos. Am mers pe strada unde e scoala mea, unde am lasat vreo 8 ani din viata. Am trecut pe langa ea. Afara erau parinti care isi asteptau copiii cu ghiozdane mari. I-am ocolit ca sa nu tulbur frumusetea firescului situatiei.

M-am intors in timp! Incredibil sentiment! Merg in continuare pe strada. Sunt si alte scoli invadate de termopane care ascund, cu nesimtire, galagia copiilor care se bucura de pauza. Am trait, pe rand, fiecare moment in care am trecut pe acolo, in trecut.

S-a eliberat hormonul fericirii. Trec pe langa vechiul magazin de unde imi cumparam muzica acum mii de ani. simt dintr-o data nevoia sa imi cumpar muzica. Parazitii si Bob Marley. Nu ma intelegeti gresit! Asta trebuia sa cumpar! Acolo era aceeasi tanti. Dintotdeauna e acolo!

Merg pe strada aia inchisa, transformata in parc. Sunt impertinent de multi copii. Si ma bucur ca nimeni nu ma mai recunoaste de la televizor. Sunt deja 4 ani de cand nu mai fac emisiunea si pot merge in voie, generatia asta nu ma mai stie!

Ajung acasa. Am, din nou, 17 ani neimpliniti! Imi las ghiozdanul, nu ma schimb, ma duc direct la masa, mama a gatit ceva bun si se pregateste sa mearga la cabinet. Mananc si ma bucur ca pleaca, ca pot dormi si eu, n-o sa ma mai bata la cap sa-mi fac temele. E o zi in care stiu ca n-o sa-mi fac temele pe maine si deja imi planuiesc ca o sa le copiez in pauza de dinainte de la Andreea, Georgiana, eventual Alina. Si ma rog in gand sa nu ma scoata iar la mate la tabla. Am chiulit de la chimie azi, dar fac eu rost de scutire. Am stat prin parc cu Beatrice, Popeasca si tampita de Catalina. Andrei s-a facut bolnav si n-a venit deloc la scoala.

Si toate astea de la o floare alba, un mar si o lumanare aprinsa!

Multumesc

Closest

Lumina asta din ochii mei, pe care eu n-o vad, dar o simt, e pentru ca am aflat ca poti avea orice, atata timp cat crezi. Totul e sa crezi. Atat si nimic mai mult. Multumesc.

Mirosul copilariei mele

Closest

Azi am venit acasa. Cu trenul. Mi-am luat cu mine „Povestea tarfelor mele triste” de Marquez, sa imi ocup timpul cu ceva. Incercam sa nu mai simt oboseala si nici pe ceilalti din compartimentul prea rece, ca sa nu ma enervez. A oprit trenul, unii au coborat. Au urcat 2 bunici impreuna cu un copil de nici 2 ani. Si atunci m-a lovit mirosul lor, mirosul bunicilor, al bunicilor mei…Era mirosul oamenilor cu sufletul greu, cu mainile muncite, cu pieptul cald… Stateam si ma uitam la ei si nu imi mai puteam controla gandurile. Si dintr-o data am devenit copilul de nici 2 ani, leganat de bunica lui, bunica mea…ca sa adorm. Trageam adanc aerul drag in piept si mi-am amintit cum odata am visat ca ma vedeam pe mine la vreo 5 ani si pe bunica mea, stralucitoare si frumoasa; eram chiar acolo, dar ei nu ma puteau vedea si am cazut in genunchi si am plans. Dar realitatea de azi nu ma lasa sa cad in genunchi si sa plang. Stateam si ma uitam si simteam ca ma leagana Lumea. Am tras iar in piept aerul drag. Si mi-am amintit. Casa mare si racoroasa, multimea de carti, curtea in care imi gaseam mii de refugii. Si pe bunici. Si ma gandeam ca exact in acel moment stau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteapta. Si eu nu puteam sa fug mai repede decat trenul. Ma gandeam, in disperarea mea, ca exista cu nerusinare secunde in care nu sunt cu ei… Si ma uitam cu dragoste la copilul prea fericit si la bunicii lui cu ochii senini.

Am ajuns acasa cat de repede am putut. Am facut o baie sa spal pacatele anilor trecuti si am gonit pana la bunici.

Stateau impreuna intr-o camera cu lumina calda si ma asteptau!…