Sufletul Dunarii

De vreo 20 de ani Dunarea n-a mai fost atat de chinuita. Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Romania. Creste, sa umfla, se revarsa, inunda. Dunarea are un suflet al ei.

De la Portile de Fier 1 in sus, la Orsova, in sus, pana pe Cazane, apa s-a scurs si asteapta viiturile anuntate. E pustiu. Dar pustiul asta aduce la suprafata „viata de dinainte”. Satele acoperite de ape, satele vechi si toate povestile lor. Sufletele oamenilor ramase intre peretii inundati. Cei mai multi regreta construirea barajului, isi amintesc de gospodariile lor frumoase, de pamantul mult pe care-l puteau munci. Eselnita, Svinita, Dubova… Apa i-a impins la poalele stancilor. Le-a inghitit Dumnezeul din biserici.

In Golful Mraconiei se vad ruinele fostei manastiri. La Dubova si Eselnita locul fostelor sate. Se vede pana si slepul scufundat acum cateva luni.

Daca stai de vorba cu un batran, iti vorbeste ca apa nu le-a luat oamenilor doar casele, ci si sufletul. Acum sunt lacomi, mincinosi, parsivi.  Cred ca are dreptate… Probabil ca si Dunarea crede la fel…

Ai la dispozitie lumea de sub ape. Nu se arata prea des, asa ca iti recomand sa profiti. Urca-te in tren, masina si fugi, si vezi, si simte!

Uite:

Reclame

Frati de sange

Lansam astazi, 5 martie, noua campanie DTS Flow, numita „Frati de sange”. Dupa cum probabil se intelege, e o campanie de donare de sange. Am gandit aceasta campanie, incercand sa rezolvam 2 dintre cele mai importante nevoi ale oamenilor.
In primul rand, va invitam sa donati sange. Daca doriti, mergem cu voi, ne povestiti cine sunteti si de ce donati sange, iar noi scriem despre fiecare pe blogul DTS Flow. Si va oferim, cu drag, ceva dulce! Daca doriti, puteti face mai mult, puteti dona bonurile primite, iar noi vom cumpara alimente catorva din cele 2 000 000 de romani care sufera de foame anual in Romania.
Fiecare cunoaste pe cineva care a avut nevoie de o transfuzie de sange.
Fiecare stie pe cineva care traieste cu greu de pe o zi pe alta.
Va invitam sa salvati vieti! E foarte simplu.
Spunem STOP INDIFERENTEI si alegem sa fim FRATI DE SANGE!

Tata

Amintirile care sunt legate de bunicul meu sunt toate ca intr-un buchet. De fapt, sunt 2 buchete. Dar raman ale mele si celor apropiati mie. Sunt comoara noastra si o sa aleg bine cui o impartasesc.

Scriu asta pentru ca azi implineste 80 de ani, varsta la care si-a propus si si-a dorit sa ajunga inca de acum 13 ani, atunci cand s-a imbolnavit iremediabil si de cand incepe al doilea buchet.

Pentru mine e o icoana. E omul in preajma caruia am crescut, care m-a inconjurat cu rabdare si dragoste. De la el am mostenit atatea…

Ma opresc aici pentru ca pur si simplu, uneori, cuvintele nu sunt decat niste poveri.

Ii multumesc doar lui Dumnezeu ca imi da ocazia sa petrec ziua asta cu el. Daca as fi fost oriunde altundeva ar fi fost un chin.

La multi ani, cu cea mai calda, profunda si duioasa dragoste!

2009 vs. 2010

Am inceput 2009 cu nervii la pamant dupa ce evadasem dintre oameni parsivi si incompetenti. Totusi, am inceput 2009 cu o masina frumoasa pe care mi-o doream de mult. Si am ramas acasa, incepand sa-mi refac sufletul si corpul. M-am ridicat incet, cearcanele mi s-au dus treptat, oamenii aia au disparut sau am ales eu sa dispara. Mi-am jurat ca nu o sa ma mai intorc printre ei.

Am petrecut timp cu mine. Am dat raul la o parte, am vazut ca am ramas cu ceva bun, cu 5, 6 prieteni(chiar daca sunt departe), cu experienta de viata si de munca. Mi-am amintit ca mi-am ales meseria de regizor din nevoia de a da ceva lumii, de a lasa ceva in urma, de a lumina ochi si de a vindeca suflete, din dragoste pentru arta. Mi-am amintit ca asta vreau sa fac in viata. Din motive numai de putini stiute, in loc sa fac filme, am inceput sa fac voluntariate. Am ajutat, am initiat, m-am alaturat. Cu alte cuvinte, m-am inaltat.

Am luat-o pe Eva cu mine cand am venit. Am avut grija de ea, am vindecat-o. Acum e un caine fericit si sanatos, adica iubit.  Intr-un fel, ea reprezinta cel mai bine „parcursul” meu.

Si cand sufletul meu a inceput sa se vindece, cand am simtit ca incep sa definesc ce ar trebui sa insemne „eu”, m-am lasat de fumat, m-am reapucat de sport, am slabit 12 kg. Am inceput sa traiesc in armonie cu mine. Am redescoperit tenisul de masa si de camp. Alin si Mircea, va astept sa va fac un tenis!

Am cunoscut Clujul, am stat mult acasa, am muncit, mi-am ajutat parintii si bunicii, am facut lucruri pe care nu le-am mai facut din liceu sau generala. Am hoinarit prin satul in care am crescut, m-am dat cu sania, am jucat fotbal si bambilici, am fost dupa ciuperci in padure si la furat de pere. Am fost la rau dupa peste.

Am facut fotografii, nu poze, am dus din lucrurile mele oamenilor saraci. Am fost la TIFF, am citit, am vazut cateva sute de filme. Am renuntat la multe lucruri, pentru ca am invatat ca nu am nevoie de atatea, am reinceput sa port hainele din liceu. Am invatat sa respect banii si, paradoxal, acum cand nu-i mai am, ii strang, ii pun deoparte.

Mai presus de tot, mi-am castigat prieteni deschizandu-ma. Ra, Gabi, Alain va salut!

Am cunoscut oameni noi si minunati, nealterati inca de viata. Cu ei am intinerit si eu. Ei, liceenii destepti si cu vise multe, creeaza dependenta! Ei sunt cei care ma fac sa vreau sa fac lucruri pentru orasul meu, pentru ei si pentru mine! Pe ei ii iubesc si ma rog sa ramana senini ca acum! Sorin, Maria, Luci, Marusia, Tudor, Razvan, Tingi, Cristina, Andreea, Alex – cea mai frumoasa poza de grup. Codrin si Scop, pace! 🙂

Am invatat sa folosesc bormasina, soricelul, masina de tuns iarba, sa vopsesc, sa repar.  Am invatat multe despre masina mea si, drept urmare, ne intelegem foarte bine. Am petrecut impreuna peste 17 500 de km!

Camera mea a inceput sa prinda iar conturul meu.  I-am vazut pe ai mei fericiti impreuna si fericiti sa ma aiba aproape. Lor le datorez in cea mai mare masura regasirea mea. Ei sunt suportul meu intotdeauna!

Lor si lui Alex. Ei si cu Alex. Alex.

Asadar, incep 2010 zambind. Cu pofta de munca, cu dorinta de a face, cu sinceritate, respect, dragoste. Ba mai mult, incep 2010 razand chiar, cu maturitate si intelepciune. Cu inima deschisa, cu putere. Cu incredere si rabdare.

Mantaua; 8’33”; R:Lolo si Padre (2007)

In sfarsit, indraznesc dupa 2 ani sa postez in vazul lumii scurtmetrajul meu si al lui Padre.Cand am inceput sa bloguiesc, am scris despre experienta Maia Morgenstern.  Bineinteles, cuvintele alea sunt prea putine si neajutorate!

Intre timp am crescut, ba chiar m-am inaltat. Am invatat ca filmul asta e de foarte inceput. Tot ce sper e sa fi creat o atmosfera. Oricum, va invit sa cautati simbolurile, sa intelegeti mesajul, sa simtiti coloana sonora, sa analizati cadrele. Si, eventual, sa-l revedeti. Daca indraznesc prea mult, eh, n-am ce sa fac, asa sunt eu!

Dumnezeu m-a ajutat sa gasesc, sa indraznesc, sa fac, sa reusesc.

Si pentru ca cel putin Cel nascut pe 29 februarie( 🙂 ) mi-a cerut explicatii(asa cum se observa in comentariu), revin si incerc sa mai spun despre ce-am avut in cap.

https://lolosays.wordpress.com/2007/11/20/experienta-maia-morgenstern/         asta e primul articol, de atunci, scris la cald si pe nerasuflate.

Din momentul in care, in primul cadru, copilul se ridica, si, in al doilea, intra Tudor, filmul iese din timp. Devine, indraznesc sa spun, fantastic. Apoi sunt elemente marunte care construiesc actiunea si care trimit la spiritualitate. Intai, Mama ii ia pusca si o sprijina de scaun. Framanta coca si, incet incet, coca ajunge sa i se lipeasca de maini. Cand se ridica sa-i aduca vin, are mainile murdare, cand se intoarce cu vinul, mainile ii sunt curate. Framantatul cocai nu era in povestire, am adaugat-o noi, trimitand la simbolurile painii si al vinului. Tudor vine cu basca pe cap, pleaca fara ea, cu capul descoperit. Se presupune ca vine din razboi si ca de 2 ani nu a mai venit acasa. Camaradul, pe care am ales sa il imbracam in negru, e cel care face posibila intalnirea asta. Buzzati il numeste inger, noi am ales sa fie inalt, frumos si imbracat in negru. Felinarul e stins, sunt panze de paianjen la fereastra. Cainele latra. In toata combinatia asta, Mama e personajul cheie, ea e cea care dicteaza ritmul filmului, reactiile ei creeaza, in mare parte, atmosfera. Multa lume m-a intrebat de ce Mama nu sufera mai mult. N-am vrut sa dam in drama aia dramaloasa. E acel personaj puternic caruia i se da ocazia sa-si ia adio de la fiul mort pe front, intelege si accepta. Muzica a fost pur si simplu god sent: din site-ul Adei Milea, am intrat pe site-ul lui Alexander Balanescu si acolo am auzit-o. Nu am modificat lungimea piesei in niciun fel, s-a potrivit ca o manusa.

Cat despre productie… Totul a fost organizat intr-o saptamana. E un film cu buget de vreo 400 €, dintre care 100 numai montajul si 100 catering-ul. Am avut numai o saptamana la dispozitie pentru ca doamna Maia ne-a spus „Pot sa va ajut luni” si, in functie de asta, am organizat tot. Aveam nevoie de 2 copii, dar duminica seara gasisem doar 1, pe Luca, dificil si neastamparat, pe care l-am stapanit cu greu si care ne-a mancat ceva timp.  Locatia e o casa mica unde locuia bunica unei prietene de prin sectorul 3(numai camera noastra de filmat ocupa jumatate din camera). Fara ea, n-am fi avut locatie… Cu directorul de imagine, Marius Iacob, recomandat de Iulia Rugina, am lucrat excelent. Amandoi ne-au ajutat extrem de mult. Coloana sonora i se datoreaza lui Vlad Mustiuc, a facut o treaba excelenta desi cu scule saracacioase ( din Buftea am luat un boom si 2 lavaliere, dar lavalierele aveau doar prize englezesti si noi nu aveam adaptoare :), asa ca s-a descurcat doar cu boom-ul). Doamna Maia a fost extrem de punctuala si noi am terminat filmarile cu ea la 17:57 in conditiile in care la 18:00 trebuia sa plece. Toata ziua de filmare a durat de la 5 dimineata la 11 seara,give or take.

As fi vrut sa lucram cu Tudor Istodor(fiul Maiei), dar nu putea in ziua aia. In schimb, Alexandru Bairactaru ni l-a recomandat pe Andrei Elek, care s-a urcat in tren si a venit de la Arad dupa ce a citit scenariul si a auzit cine o interpreteaza pe Mama. A fost si el la inaltimea asteptarilor si sper sa mai lucram impreuna.

Mai adaug cateva forografii.

Remember John Lennon

In lupta pentru pace, unul dintre oamenii din prima linie a fost John Lennon. Azi ar fi implinit 69 de ani. Ca orice artist, a vrut sa schimbe lumea in bine. Ca orice artist adevarat, a reusit intr-o oarecare masura; pana a fost omorat in 1980. Reuseste si acum, pentru ca generatiile care vor veni vor sti cine a fost John Lennon, vor asculta muzica lui si vor duce ideile lui mai departe.

Va invit sa iesiti din cotidianul plictisitor, sa va detasati si sa-l sarbatorim impreuna.

Man on Wire

Nu vreau sa spun mai mult despre documentarul asta. Nici cate minute are, nici despre ce e. Poate unii stiti. Pentru cei care nu stiu, „Man on Wire” e un spectacol. Am facut imprudenta de a vedea filmul asta inainte de TIFF, pur si simplu pentru ca nu credeam ca o sa am ocazia sa-l vad in cinema. Si acum imi pare rau ca intai l-am vazut pe monitorul amarat al laptop-ului mei. Experienta cinematografica e unica. Am ramas din nou, vazandu-l a 2a oara, cu fluturi in stomac, nod in gand si cu o descriere detaliata, la sange, a celui mai mare vis al meu. Pentru ca despre asta e: despre cum un om nebun si frumos isi indeplineste un vis imposibil.

Ma bucur din suflet ca am putut sa-l vad intr-un festival. Atmosfera de TIFF a amplificat starile pe care le transmite, visele pe care le injecteaza. Cineva imi spunea ca paote fi folosit ca terapie pentru depresivi. Cred ca e adevarat.

Probabil ca daca l-as intalni pe Philippe Petit as simti aceeasi emotie coplesitoare pe care am simtit-o cand l-am cunoscut pe Coppola si cand tremurand i-am intins carnetul de student sa-mi dea un autograf.  Oricum, e unul din oamenii pe care o sa-i intalnesc cel putin o data.