Nu mă atinge

Link

Scriitura asta a ieșit așa, visceral, în septembrie, fără s-o gândesc prea mult, așa cum a ieșit și povestea Pieptiș-ului în februarie 2013.

Am scris-o sub pseudonim, că nu sunt poet.

Pseudonimul îl țin secret, dar scriitura asta n-o mai țin.

Mi-a luat 12 ani să pot vorbi liber despre mine, 2 ani să pot vorbi despre cancerul mamei și un pic mai mult de 2 luni să vorbesc acum. Când durerea e mare, am învățat că felul ăsta de confesiune, orice fel de confesiune, e vindecătoare.

Nu mi-e ușor, iertare, dar…

Timp de un an, am privit adânc în mine prin ochii femeii pe care am iubit-o, iar întunericul ei a fost oglindă întunericului din mine. La fel și lumina ei. Am fost rău, am urât, am lovit, am țipat și am mințit, am judecat, am fost încrâncenat dincolo de orice vamă pe care mi-am imaginat-o proprie.

Fiecare durere a mea e praștie către lumina din mine. Și încă mă încrâncenez puțin pe oamenii care nu înțeleg asta din prima, pac, de parcă e atât de ușor. De parcă uit cât mi-a luat mie… Când prinzi câte un schepsis al vieții vrei să-l dai mai departe cu viteza fulgerătoare cu care te lovește pe tine. Răbdare.

Zâmbesc acum larg, cu fruntea plecată și cu ochii închiși, că sunt recunoscător.

Pentru cum am purificat dragostea din mine.

________________________________

Infernul lui Dante s-a întors

Cu curu-n sus și mi s-a așezat

Pe țeastă.

 

Din el s-a revărsat o pâclă

Care avea mirosul respirației tale

Și al tuturor spiritelor

Care nu se mai puteau ține de pereți.

 

Fiecare spirit și-a făcut cuib

În porii mei.

Nu mă atinge.

 

Mai bine prinde-i o panglică

Și înnoadă-mi-o sub bărbie

Ca zeii cei mincinoși să nu mai vină

Și să-l întoarcă la loc.

Anunțuri

Mama

 „Vine apa, mama, si-ti ia tot ce-ai muncit, dar ce ai tu in cap nu-ti poate lua nimeni!”. Asa mi-a spus intotdeauna bunica mea. Daca ar fi putut, ar fi invatat ea pentru mine si atat cat a putut, s-a ocupat de invatatura mea. Fara sa stiu, mi-a construit increderea in mine, povestindu-le oamenilor despre premiile mele de la scoala. Nu suportam atunci, cum nu suport nici acum laude in fata. Dar stiu sa-mi tin spatele drept si capul sus, pentru ca ea, impreuna cu bunicul meu, m-au invatat asta. 

Am cui sa ma inchin! 

Azi implineste 82 de ani. Prima oara fara bunicul meu langa ea.

I-am facut cadou un caiet mare si un stilou frumos, sa-si scrie viata. Mi-a spus mai inainte la telefon ca scrie cand face pauza de la munca in gradina. Ca uneori sta cuprinsa de emotie si nu stie ce sa scrie si ca alteori i se deruleaza cu repeziciune o groaza de amintiri si nu stie despre ce sa scrie mai intai. Am zambit, stiind ca acel caiet va fi comoara mea cea mai de pret. 

La multi ani! Cu toata dragostea din lume, La multi ani! 
Image

Be proud to be my friend!

Adica voi, toti prietenii mei cei multi, e timpul sa fiti mandri ca sunteti prietenii mei pentru ca, indirect, sunteti buni prieteni cu 2 regizori castigatori de premii BAFTA. Pana mai acu’ 2 zile, erati indirect prieteni cu Craig, castigator BAFTA inca de acum 2 ani. Dar azi sunteti indirect prieteni si cu Ben, regizorul celui mai bun sitcom britanic in 2012, Mrs. Brown’s Boys.
Asta nu exclude cu nimic faptul ca trebuie sa fiti mandri ca sunteti prietenii mei pur si simplu, dar stiti ca, in mod normal, nu m-as lauda cu reusitele mele. Prefer s-o fac cu bucurie cu reusitele prietenilor mei.
So, congrats Ben, I’m extremely happy for you! And congrats Mr. O’Carroll!

Si, in caz ca va intrebati, Ben este domnul distins care poarta ochelari, freza eminesciana si un papion stramb.
Dar, daca tot mai aveti dubii, dumnealui este Mr. Ben Kellett, Esq.

Craig & Lucy. England. At last

Cateva sfaturi in caz ca ajungeti prin Anglia:
NU CALATORITI CU WIZZ AIR! E varianta aeriana a trenului personal.
Beti doar bere!
Mancati Fish & Chips!
Iesiti din Londra, e o alta lume – Anglia adevarata!
Mergeti pe coasta!
Faceti o noapte alba!
Cunoasteti englezi!
Lasati dracu’ muzeele, tururile din autobuz, ghidurile turistice!
Mergeti intr-un pub din zona rurala a Angliei.
Thank you Craig & Lucy, Ben & Katherine, big hug to Ariel!

Am schimbat ceva in bine! Pe mine.

Am nevoie de schimbari. Permanent, constant, cat mai mari. Schimbari.

Asa ca am plecat. M-am mutat inapoi de unde am plecat acum 2 ani si jumatate. Oare asta e o schimbare? Sper…

Oricum, nu despre asta vreau sa scriu. Vreau sa scriu despre faptul ca acolo, acasa, am vrut sa schimb ceva in bine. Pana la urma, concluzia cea mai clara este ca da, am schimbat ceva in bine. Pe mine.

Despre DTS Flow o sa vorbesc, si o sa scriu, si o sa povestesc intotdeauna cu emotii care o sa-mi gatuie vocea si gandurile. Si cand spun DTS Flow, ma refer la oamenii care inseamna DTS Flow. Oamenii care m-au schimbat si care au contribuit la inaltarea mea cu cateva trepte(multe) catre ce am tins intotdeauna sa fiu ca om. Ei sunt dovada mea.

Am plecat deja de saptamani bune si mi-e foarte dor de ei. Mi-e dor de entuziasmul lor nebun! De seriozitatea, sinceritatea si daruirea cu care se implica in orice proiect pe care-l fac! Sunt contagiosi!Si sunt, fara indoiala, un exemplu pentru orice om(cu pretentii de om) mare din jurul nostru!

Sper, sincer, sa le fi daruit macar 1 % din tot ce mi-au dat ei mie!Au fost 2 ani extraordinar de frumosi!

Mad Cortex

Conditia de artist nu se capata prin specializare ci, la fel ca sangele albastru, prin nastere. Acelasi lucru se poate spune si despre sindromul Down.In Romania cele doua se confunda.

Da click pe madcortex.wordpress.com si citeste ce scrie un handicapat.

Daca-ti place ce citesti, asteapta-te sa-l cunosti pe Alain Gavrilutiu in curand in Tr. Severin!

Pana atunci, poti sa-i scrii o parere la mad.mad.cortex@gmail.com sau sa-i lasi un comentariu/like pe blog.