Anger for Kindness @Power of Storytelling/oct.2019

Uncategorized

This is my activism.

 

Piept în pandemie

Uncategorized

În conversație cu Billie Rose, 29 Aprilie 2020

And I know I’ve got to go, to go, to get to love.

I have to dream, I have to dream, my love.

(EOB – Olimpik)

Patrick: Știi ce mi-am dat seama? Că s-a schimbat relația mea cu corpul meu de când nu mai port binder.

Billie: În ce fel?

Patrick: În sensul în care I don’t like my boobs anymore. I want them gone. I’ve spent too much time with them. Adică nu mai sunt la fel de… Fiind permanent conștient de ei… Nu mai îmi plac. Adică nu mai îmi sunt indiferenți, cumva. Indiferenți on a positive side. Acuma balanța se înclină în partea ailaltă. Which is good. Că asta o fi punctul decisiv. Adică, incredibil, că nu am forțat în niciun fel chestia asta, Ci, pur și simplu a venit natural. Că de aia nici nu mai am așa o lejeritate în a sta dezbrăcat. Ce frumoasă ești. Adică nu îi mai simt ai mei, cumva. Simt că they shouldn’t be there. Dar ce interesant că totuși am avut această libertate a corpului, fără binder, fără packer, fără straturi multe, fără interacțiuni cu alți oameni. Cum ți se pare? Poate are legătură și cu faptul că libidoul a scăzut.

Billie: Se poate. Azi citeam pe Instagram o postare a cuiva care zicea că a constatat în carantină, că, de fapt, stilul preferat de a se îmbrăca nu era cu adevărat pentru sine, ci pentru alții. Că după o lună, sau două luni, de îmbrăcat în haine confortabile și-a dat seama că în niciun caz nu se îmbracă pentru sine sau pentru self confidence în skinny jeans și uncomfortable shoes și uncomfortable tops. Ci, pentru sine, se îmbracă în pantaloni comozi, și hoodie. Și că defapt “it was a lie” pe care și-o tot spunea că se îmbracă în felul ăsta “for myself”. Și m-am gândit mult la chestia asta.

Patrick: Cine zicea asta? Era o persoană cis?

Billie: Nu știu. Cred că da. Cred că era pe hashtag-ul ăla de #bodyneutrality. Dar mă gândeam că sunt super multe chestii affirming, nu neapărat gender affirming, ci affirming, like makeup and clothes, care au relația asta cu exteriorul, cu alți oameni, și cu ieșitul afară din casă, care tot sunt affirming în continuare. Adică sunt unii oameni care wear makeup because they feel they have to, they have to hide their “flaws”, or whatever. Dar sunt alți oameni care wear makeup for self-expression, pentru care it’s affirming, si că they might have a hard time putting on a full face of makeup, sau altceva, indoors, alone. And now they are not getting that “affirmation” thing, anymore. Pentru că, there are so many things we do to our bodies as an extension of our personality and our self-expression. Si faza e că, there is a component of expression missing. Adică expression are un emițător și un receptor. Adică, you don’t express into the void.

Patrick: Da.

Billie: Și, dacă, you take a part away, receptorul…

Patrick: Da, dar, nu poți. Întrebarea este: cum se va simți această persoană când se va termina carantina, și va merge iar afară între alți oameni. Pantalonii comozi și the hoodie vor fi la fel de confortabili? Că nu cred că poți să ai una fără cealaltă. E un fel de skinny jeans. Că acuma astea sunt regulile jocului. E această interdicție. Izolarea.

Dar, interesant că eu nu am în partea de jos această chestie, doar în partea de sus. Adică doar chest. Și adevărul este că nu am mai stat atât de mult fără binder… Și ca să extind, fără bustieră, probabil de când au început să îmi crească sâni, adică din clasa a șasea sau a șaptea. Atunci am început să mă binduiesc. Deci câți dracu’ de ani sunt?

Billie: Mulți.

Patrick: Foarte mulți. Deci de atunci nu am mai avut, cumva, acest insight. Această oportunitate de a sta cu corpul. Așa. Dar binder…de când I came out to everybody și am trecut la bindere, etc, de vreo, șapte-opt ani. Iar ultimii șapte chiar zilnic, adică nu se mai punea problema să ies fără binder.

Billie: Crezi că are un impact asupra ta faptul că sunt atât de multe oglinzi mari în casa asta?

Patrick: Nu, nu, că eu mi-am dat seama de asta de când eram încă în București.

Billie: Dar și în București, deja erau mai multe oglinzi mari decât la tine acasă.

Patrick: Nu m-am uitat în oglinzi. Că singura oglindă mare e aia din cameră, de pe ușa dulapului.

Billie: E și aia din hol, care e măricică. Nu e full body, dar treci pe lângă ea la fiecare trecere dintre bucătărie și cameră. Nu știu, eu mă uit în ea, cred, de fiecare dată când trec, aproape de fiecare dată, și mă uit și de fiecare dată când trec în hol aici.

Patrick: Da, se poate. Dar mi-am dat seama de asta încă de la București.

Billie: Mmm… Zi. Vrei să zici ceva?

Patrick: Da, mă gândeam că poate de asta este și mai apăsătoare nevoia de a slăbi, cumva, și de a workout.

Billie: Mhm. Da. Eu nu mai port sutien de trei sau patru ani și când am început să nu mai port sutien, toată lumea, toate persoanele care purtau sutien în jurul meu, maică-mea, colege, whatever, aveam toate aceeași formă de sutien, cupa aia cu o anumită formă. Și cumva, era o constantă, toți sânii arătau la fel, forma aia rotundă. Și niște bluze mai largi, în situația asta de muncă, adică, mai modeste, cum ar fi, totuși revealing pentru sutien se vedea rotunjimea aia nenaturală. Și când am început să nu mai port sutien, pe lângă faptul că maică-mea a reacționat imediat, pentru că sânii mei, în bluze, nu mai aveau forma aia rotundă, și a remarcat și a comentat despre asta că e ceva în neregulă. Dar inclusiv prieteni de familie, și chestii de genu’ ăsta, că, “Auzi, tu nu mai porți sutien?”, la masa de Crăciun. Când se întâmpla chestia asta, eu încă nu mă obișnuisem cu forma naturală a sânilor. Încă aveam în cap ca definiție a formei sânilor forma aia de sutien, ca și cum așa ar trebui să arate natural, like, fără sfârcuri, and that round shape. Și a fost o tranziție, defapt, și acuma mi se pare încă un pic ciudat cum arată sânii mei, natural. Și pentru foarte mult timp mi se părea dizgrațios și urât corpul meu dezbrăcat, fără lenjerie. Din cauză că toate lucrurile sexuale ”frumoase, atrăgătoare, cu muzică frumoasă”, la care eram expusă, erau femeie în lenjerie, cu sutien de genul ăla și cu chiloți. Și ăla era singurul lucru care mi se părea că arată frumos. În momentul în care dădeam jos sutienul și îmi dădeam jos chiloții mi se părea că arată urât. Și, it took a very long time să încep să văd părțile astea din corpul meu ca neutre. Unele, nu le văd neapărat frumoase, dar neutre. Cu toate că au trecut trei ani de zile, adică, nu mai simt în niciun fel obișnuința senzației aleia de constrângere să-mi dau sutienul jos la sfârșitul zilei, dar tot a rămas sentimentul că nu arată cum ar trebui sânii.

Patrick: Dar ai mai purtat sutien?

Billie: Nu, adică, nu știu, la Pride. Pentru că… era…

Patrick: Dar acolo era DOAR sutien. Era ori asta, ori… whew… nimic.

Billie: Nu. Sutien pe sub haine nu am mai purtat de niciun fel, nici cu cupă din aia care face forma aia, nici altfel. Și îmi amintesc sigur că era o problemă când au apărut cupele ălea pentru că știu că erau niște reclame prin reviste la sfârcuri de aplicat peste sutien.

Patrick: Aa… What?

Billie: Da, da, pentru că la început când a apărut forma aia de cupă, așa, it was very strange. Sânii nu arată așa. So… oamenii încercau să facă să arate ca formă naturală.

Patrick: Păi, păi, stai. Era forma naturală, cea mai aesthetically pleasing, că altfel, de ce s-ar mai fi purtat sutien?

Billie: Păi nu, sutienul, cel puțin la tinerele fete, ce îmi spunea mie mama, era vorba că trebuie să porți pentru că…

Patrick: Că e sănătos?

Billie: Da, ceva de genul ăsta… Că așa e bine.

Patrick: Că, they bounce. Și nu face bine.

Billie: Which is not true.

Patrick: E true în anumite situații.

Billie: Da, depinde de dimensiune. Dar….

Patrick: Mi-ai amintit o fază dintr-un film…

Billie: Ce? Pai, zi.

Patrick: Nu, atâta, era o comedie din asta idioată.

Billie: Hmm. Dar era, deja de la momentul în care am început să port eu sutien, un soi de convenție că de la o anumită vârstă și dimensiune încolo trebuie să porți sutien, pentru că așa este politicos. Pur și simplu. Că era o chestie de social tabu.

Patrick: Nimeni nu mai chestiona chestia asta de niciun fel. De ce.

Billie: Știu că am văzut pe cineva la un moment dat care purta genul ăla de sfârcuri aplicat peste sutien și mi s-a părut atât de strange.

Patrick: Dar cum se aplicau?

Billie: Pur și simplu, peste, lipite sau cusute. Habar n-am.

Patrick: Wow.

Billie: Ca să ai niște “points”. Hmm… Da. Ca să nu mai vorbesc de faptul că it took me the longest time să înțeleg când și cum se întăresc sfârcurile și de ce.

Patrick: Da. Hmm. Ce dubios.

Billie: And the image we have about our bodies…

Patrick: Dar sânii, în general, mi se par… Care e treaba cu ei?

Billie: De ce trebuie să îi ascundem? De ce trebuie să aibă o anumită forma? Anumite dimensiuni. Nu știu. De ce e rușinos să îți hrănești copilul în public?

Patrick: De ce provoacă scârbă?

Billei: Da… De ce?

Patrick: Când știm că sunt niște obiecte sexuale foarte dorite, și imaginate.

Billie: Nu știu.

Patrick: Boul de Freud probabil că ar fi avut ceva de spus la asta.

Semiîntuneric

Uncategorized

Când stau în dormitorul mare, în semiîntuneric, vin lângă mine Laura, Ioana, Jessyka. Se așează ba pe pat, ba pe fotoliu, ba pe covor. Se uită una la cealaltă și își zâmbesc. Nu poartă hainele din sicriu, sunt dichisite, cu părul aranjat și cu un machiaj perfect. Sunt doar palide. Știu că sunt cu mine tot timpul, doar că uneori îndrăznesc să se și arate.  Afară se aud pescăruși.

Stăm împreună și ne uităm la televizor, la documentare despre Panait Istrati, despre Revoluție, la ecranizări de-ale lui Jane Austen și Charlotte Brontë, la seriale despre oameni care trăiesc în sălbăticie. Mă îndeamnă să scriu sau să filmez gândurile pe care le ruminez deja de prea mult timp. Dar eu mă încrunt, pentru că nu-mi place să mi se spună ce să fac și zapez printre canale și aplicații de streaming. Dacă deschid fereastra, vântul aduce miros de mare.

De azi, a venit și Mișu. A venit în cele mai bune haine ale lui, întotdeauna albe, alese pe măsura perfectă pentru el. I-am spus, în sfârșit, că îmi place stilul lui, că e un tip cool. A stat câteva luni în întuneric, iar lumina televizorului îl face să își încrunte vârfurile sprâncenelor. Părul îi e tot dat pe spate cu gel, iar urmele pieptenelui sunt proaspete. E tot timid, dar parcă nu tot la fel de adus de spate. I-am spus că îmi pare rău pentru acel “Nu aparțin. Nu aparțin…” care i-a ieșit din degete și mi-a căzut în cap. I-am făcut loc în pat, m-am gândit că e obosit.  I-am spus să se simtă ca acasă. Fetele i-au zâmbit.

Le-am promis că imediat ce vântul se va potoli, o să ieșim cu toții pe plajă.

Crucile lor, cu numele lor cele bune, sunt cu mine. Le port cu mine și am grijă să le vadă toată lumea și să le citească numele așa cum se cuvine. Cu cât devin mai multe, cu atât pot împunge mai mulți ochi care au stat prea mult timp închiși la durerile lor.

”E un fel de cerc vicios”

Family, The Self-made Man

Mi-am început ziua cu articolul Monicăi Alice Marinescu din CUTRA – ”O presiune și opresiune” – despre experiența ei ca mamă. Și i-am scris, că am simțit că mi-ar prinde bine să-i spun cât de mult m-a emoționat articolul ei; e scris “tot de acolo din mijlocul furiei…încercând să o îmblânzesc”, așa mi-a spus, iar eu i-am spus că mi-aș dori să ajungă să fie citit de toate mamele.

Mai târziu, am încercat să răspund la mesajele și emailurile la care sunt prea restant. Și îmi cer scuze pentru asta (nu e că nu vreau, ci că nu prea mai pot). Și am ajuns la un mesaj, de la Adi Tudose, care îmi lăsase un link către un podcast al unei mame singure cu o fiică trans. Se numește How to Be a Girl, e minunat și e aici.

Am plâns puțin ascultându-l că m-am gândit, doamne ce minunată-i femeia asta, Marlo Mack și pentru că, fără să vreau, m-am dus cu gândul la întâlnirile pe care le-am avut anul acesta, față în față, la telefon sau prin skype, cu părinți care au copii trans, în majoritate adolescenți. N-au fost multe, dar au fost considerabil mai multe ca până acum. Și de curând am realizat că întâlnirea cu mine le-a înrăutățit situația.

Vorbim de copii din familii obișnuite, unde există, indubitabil, dragoste. Până la coming out. Punctul ăla, când copilul spune « sunt transgender », e toiagul care separă mările, seismul care naște tsunamiul, vulcanul care erupe. Dacă mai vorbesc cu mine sau cu un psihoterapeut care le arată că e treabă serioasă și că nu prea e “doar o fază”, nici Sfântul Duh dacă s-ar putea pogorî, n-ar putea rezolva dezastrul.

Pe de o parte, e furia, frica, durerea și rușinea părinților. Pe de alta, e disperarea copilului. Părinții simt, dar refuză să creadă că au un copil care suferă profund și care îmi spune că e în pragul sinuciderii. Așa cum îmi mai spune că nu vrea să rămână fără părinți, că îi iubește, că are nevoie de ei. Că validarea din partea lor îi poate salva viața. Părinții nu înțeleg. Și cum ar putea înțelege când toată lumea lor este dată peste cap, când tot ce știau ei despre copilul lor se năruie, când se văd în fața momentului iminent când trebuie să treacă printr-un doliu, chiar dacă fictiv. E un cuvânt greu, dar grea e și durerea lor. Am văzut doliul asta și în părinții mei, doliul de a pierde o fiică și de a câștiga un fiu la aproape 30 de ani.

Și cum pot eu să le explic că dacă nu încep să facă ceva pentru copilul lor, disforia, depresia, anxietatea nu vor face decât să crească, că durerea e doar o avalanșă care, odată pornită, va distruge tot ce găsește bun și calm în cale, cum să le spun că, cu cât trăiești mai mult în durere, cu atât e mai greu să o vindeci ? Am încercat cum am știut eu mai bine, le-am povestit de mine și de tot ce am cunoscut și învățat în ultimii 5 ani. Și copiii tot îmi scriu:

 « efectiv e tortură… nu o mai duc mult și ori îmi aprinde lumânărele, ori îmi aduce mere la nebuni »

 « da, păi e greu să mă concentrez pe învățat[…] că dacă îi zic ceva se uită la mine de parcă nu mă cunoaște. »

 « adică nu mai vb cu mine absolut deloc..zici că i-a murit toată familia.. »

 « eu îi iubesc enorm. Tare aș vrea ca dumnezeu ăsta să vină și să le spună `hey, ajutați-vă fata că suferă. »

 « e un fel de cerc vicios, știi? Ei mă rănesc fără să vrea[…] și automat se rănesc și singuri»

 « pentru că tare nu vreau să îi pierd »

  « am fost full blown în lacrimi, le-am spus: “din cauza voastră am ajuns să vreau să mă sinucid. Fiindcă vreau să mor, din toată inimă vreau să mă sinucid, din cauza voastră. Ceea ce faceți voi nu este acceptare, este tortură. Și mie îmi pasă de voi, vă iubesc.” »

 « i-am explicat că mă doare că nu are încredere în mine. »

Nu poți să îi spui unui părinte că are un copil care nu tranziționează de la un gen la altul, ci de la un copil nefericit către unul fericit. Adică poți, dar tot ce spun se lovește de un zid, parcă negare îi spune. Cuvântul meu, ca și toate studiile, poveștile, experiențele altora sunt nule. Lupta cea mai grea e cu durerea.

Da, mă întreb dacă nu fac mai mult rău. Nu, nu știu ce aș putea face. Ar ajuta să vorbească cu alți părinți de copii trans ? Poate. Ar ajuta să învețe că nu au greșit cu nimic, că au făcut tot ce au putut și cum s-au priceput mai bine ? Ar ajuta să învețe să aibă încredere în copiii lor ? Poate. Cum ? Nu știu.

Adolescenții, însă, merg înainte. Efortul lor e imens, imens. Nu se lasă. Au puterea tinereții și încăpățânarea vârstei, au inteligența generației cu acces la internet. Lupta lor e să înțeleagă că ei trebuie să apuce frâiele și chiar să le apuce și să înceapă să conducă. Că trebuie să inverseze subtil, conștient, asumat raportul de putere. Că trebuie să își recunoască și exerseze maturitatea, forța. Că ei setează termenii relației lor cu părintele sau părinții. Ei să conducă, sperând cu tărie că părinții o să-i urmeze. Pentru niște copii, e infernal. Să trebuiască să faci pace cu tine, cu disforia ta și cu oamenii cei mai dragi, cei de care depinzi, cu școala, toate deodată. Nu toți pot și nu toți părinții rămân alături. E o sabie cu 2 tăișuri.

Mă gândesc, cum s-or descurca oare cei care nu ajung la noi? Cei care chiar sunt dați afară din casă, sau bătuți. Cei care nici măcar nu au habar că nu sunt singuri? Nu știu. Iar acest «nu știu» e răspunsul cel mai greu.

„Matrix, Liberul Arbitru și Patul lui Procust” de Leo S.

Guest Writers

Discutam despre Matrix cu un amic.

Și m-am întrebat atunci dacă trilogia Matrix ar fi putut fi realizată de persoane cisgender (care se identifică cu sexul atribuit la naștere). La momentul respectiv, creatoarele seriei, surorile Wachowski erau considerate… frați, fiindcă asta le era înfățișarea. Lumea judecă după aparențe, iar mesajul filmului este despre a accesa și stăpâni realitatea invizibilă omului de rând.

Poate că da. Poate că dacă surorile erau evreice, trăind printre antisemiți. Poate că dacă ar fi  spionat vreodată pentru un guvern străin. Dar nu, s-a întâmplat să fie creiere feminine în corpuri masculine.

Da, pentru că asta este explicația. Neurologie. Gândurile, simțămintele, dorințele și năzuințele noastre sunt produse ale creierului. Creier care vine cu un bagaj propriu de înclinații, care se manifestă în funcție de mediul primit, fie el o peșteră paleolitică, un sat antic sau un oraș modern. Cel mai important lucru care ne definește, după specie, este sexul, iar identitatea și preferințele legate de partener sunt în mare parte înnăscute, legate neurologic –  sau nu! – în creier, de către testosteron în perioada prenatală. Și care uneori nu corespund cu sexul biologic.

Progresele realizate în cunoașterea minții umane s-au reflectat și în societate, noi fiind acum mai acceptați și mai puțin stigmatizați ca înainte. Neuroștiințele sunt totuși greu de pătruns, în special de către oameni cu o pregătire precară. Oamenii pur și simplu nu își dau seama cât de mult contează bagajul înnăscut, și poate nici nu vor… Cine te simți, pe cine îndrăgești, cât ești de inteligent, și mare parte din trăsăturile de personalitate au o bază înnăscută. Iar când ești diferit îți dai seama cât de prins ești în acest joc. Te întrebi dacă ai liber arbitru. Dacă poți alege,… dacă nu cumva jocurile au fost făcute înainte de a te naște.

De aici și ideea de Matrix. Surorile Wachowski, fiind trans, și-au dat seama cât de puțină libertate avem de fapt. Odată, că suntem programați din naștere. A doua oară, fiindcă suntem condiționați de societate. Adesea prin standarde. De exemplu, noțiunea de „bărbat adevărat”. Noi, persoanele trans, când suntem judecate de către ceilalți, nu suntem judecate după oamenii reali, ci după stereotipuri. Nu vezi gagicile ca pe obiecte, nu bei bere, nu te uiți la meciuri și nu vrei BMW? Păi nu ești bărbat adevărat! Asta am auzit, deși nici unul din prietenii mei cisgender nu corespund acestui „ideal”. Sunt prea inteligenți pentru asta. Noi tranșii, care trebuie să ne dovedim mereu, suntem puși pe un pat al lui Procust și forțați să ne conformăm unui deziderat nedrept și prost definit. Mă gândeam că dacă toți prietenii mei cisgender ar căpăta trupuri ale sexului opus, puțini ar fi lăsați să devină la loc ce-au fost. A? N-ar fi primit la bărbați. Vorbește foarte delicat, este sufletist, chiar matern, și poartă plete. B , fratele meu de „rele”? E „action-man” tipic, alpinist, luptător, dar a plâns lângă mine. Bărbații nu plâng, și, conform „experților”, nici dacă ar fi emasculați nu ar trebui să plângă. Ce să mai zic de C, colegul meu. Pictează flori, nu ar supăra pe nimeni, nu se atinge de carne sau alcool. În plus, nici unul din prietenii mei, bărbați cis, nu a recunoscut că își vede partenera ca fiind un obiect. Eu de ce aș face-o? Așa se judecă oamenii după standarde duble.

Îmi vine în minte porunca din Biblie: „Nu judecați!” Poate ar trebui s-o urmăm cu toții. Ar fi mai puțină nedreptate. Interesant e că Isus, care a spus-o, se mai cheamă și „Fiul Omului”. Dar această sintagmă, codată etimologic, a dat naștere la numele de familie al lui Neo, personajul principal din Matrix: Mr. Anderson. Simbolistica e clară pentru cine înțelege.

Închei cu un citat din Ian McLaren, parafrazat (eronat atribuit lui Platon): „Fiecare om pe care-l întâlnești duce o luptă despre care nu știi nimic. Fii bun.”

Nu mă atinge

Closest, The Self-made Man

Link

Scriitura asta a ieșit așa, visceral, în septembrie, fără s-o gândesc prea mult, așa cum a ieșit și povestea Pieptiș-ului în februarie 2013.

Am scris-o sub pseudonim, că nu sunt poet.

Pseudonimul îl țin secret, dar scriitura asta n-o mai țin.

Mi-a luat 12 ani să pot vorbi liber despre mine, 2 ani să pot vorbi despre cancerul mamei și un pic mai mult de 2 luni să vorbesc acum. Când durerea e mare, am învățat că felul ăsta de confesiune, orice fel de confesiune, e vindecătoare.

Nu mi-e ușor, iertare, dar…

Timp de un an, am privit adânc în mine prin ochii femeii pe care am iubit-o, iar întunericul ei a fost oglindă întunericului din mine. La fel și lumina ei. Am fost rău, am urât, am lovit, am țipat și am mințit, am judecat, am fost încrâncenat dincolo de orice vamă pe care mi-am imaginat-o proprie.

Fiecare durere a mea e praștie către lumina din mine. Și încă mă încrâncenez puțin pe oamenii care nu înțeleg asta din prima, pac, de parcă e atât de ușor. De parcă uit cât mi-a luat mie… Când prinzi câte un schepsis al vieții vrei să-l dai mai departe cu viteza fulgerătoare cu care te lovește pe tine. Răbdare.

Zâmbesc acum larg, cu fruntea plecată și cu ochii închiși, că sunt recunoscător.

Pentru cum am purificat dragostea din mine.

________________________________

Infernul lui Dante s-a întors

Cu curu-n sus și mi s-a așezat

Pe țeastă.

 

Din el s-a revărsat o pâclă

Care avea mirosul respirației tale

Și al tuturor spiritelor

Care nu se mai puteau ține de pereți.

 

Fiecare spirit și-a făcut cuib

În porii mei.

Nu mă atinge.

 

Mai bine prinde-i o panglică

Și înnoadă-mi-o sub bărbie

Ca zeii cei mincinoși să nu mai vină

Și să-l întoarcă la loc.

Dragă adolescentule trans,

My Thoughts, The Self-made Man

Te rog, rezistă. Știu că uneori e greu să crezi că o vei scoate la capăt. Dar o vei scoate la capăt și tot ce ți se pare acum insuportabil, atunci ți se va părea o amintire dulce-dureroasă.

Te rog, înțelege că ești puternic. Și curajos. Doar pentru că ești, doar pentru că ai curajul să știi cine ești, când nimeni în jurul tău nu știe. Învață-i și pe ei, învață-i pe toți despre tine. Chiar dacă nu vor să audă, chiar dacă refuză să creadă. Le e frică. Înțelege-le frica și nu-ți fie frică de ea. Înțelege și că furia lor e doar durerea lor. Dă-le înapoi durerea ta, dar cu dragoste și răbdare. Învață-i pe toți despre tine.

Și educă-te ! Educă-te, educă-te, educă-te ! Citește tot ce poți, formează-ți un vocabular, atribuie-ți noțiuni. Ești muuult, dar mult mai mult decât crezi ! Construiește-te.

Nu lăsa școala să-ți strice educația ! Nu lăsa profesori obtuzi să te învețe despre viață. Ia de la ei doar teoremele, doar engleza-franceza-germana-spaniola, doar gramatica, doar geografia, nu și axiomele. Nu și truismele lor, pentru că nu sunt și ale tale. Pune mare preț pe educația ta, dar fă-ți-o cu o minte liberă. Și critică.

Critică tot. Pune totul la îndoială. Întreabă-te « de ce ? ». De ce se ceartă ai tăi ? De ce nu te lasă afară ? De ce aia de istorie ți-a dat 5 când trebuia să-ți dea 9 și de ce ai prea multe absențe la chimie ? De ce stai mai mult pe facebook decât pe-afară ? Cine-ți sunt prietenii ? Ce va leagă ? Ce vrei ? Care îți sunt pasiunile ? După un timp, exersând, vor veni și răspunsurile.

Află care-ți sunt pasiunile și alimentează-le. Caută, caută în tine și nu respinge nimic din ce descoperi! Stai de vorbă cu tine  ! Ține un jurnal, dar scrie ca și când nimeni, niciodată n-ar afla ce scrii. Scrie ca și când ai arde hârtia imediat ce ai terminat de scris. Și dacă ți-l găsește cineva, ce ? Ăsta ești. Asumă-ți cine ești. Și ce faci. Întotdeauna.

Împrietenește-te cu tine, învață că, atunci când pui capul pe pernă, rămâi doar tu cu tine și așa vei fi până la sfârșitul zilelor tale, indiferent cine va adormi pe cealaltă pernă. Și îngrijește-ți corpul, pregătește-l, dormi bine, mănâncă bine, fă sport. O să-ți fii recunoscător mai târziu.

Nu fi arogant. Nu fi meschin. Nu face rău. În timp o să înveți, sper, că ce dai aia primești și învață astfel să dai ce ți-ar plăcea să primești.

Dar nu te considera inferior nimănui. Nu ești. Nu ești inferior nimănui. Ești cine ești și existența ta nu poate fi negociată, ci doar respectată. Învață să te aperi. Învață să-ți aperi teritoriul. Învață să te bați dacă e nevoie. Stand. Your. Ground.

Dar, te rog, rezistă. Pentru că nu ești singur. Și pentru că ești minunat. Și pentru că o să fie bine.

Sașa

coming out stories, Pieptiș/Abreast

Într-o seară, cu ani în urmă, stăteam în sufragerie și mă uitam la Discovery Channel. Obișnuiam să urmăresc postul ăsta foarte mult înainte să am internet. Cred că aveam 12 ani la momentul respectiv. Emisiunea din seara aceea era despre bărbați Trans. Nu era prima oară când o vizionam, mai fusese difuzată, și deși o văzusem deja de multe ori, de data asta era diferit pentru că era și mama în cameră. Nu știu de ce, dar asta m-a emoționat foarte tare și-am suferit o cădere nervoasă. Mama s-a îngrijorat și m-a întrebat ce e în neregulă. Eu n-am spus nimic.

Mă tot întreba „E despre emisiunea asta de la tv?‟ N-am răspuns. „Simți la fel?‟

Am tăcut în continuare.

După vreo jumătate de oră am vorbit. „Nu-i vorba despre nimic‟, i-am spus. M-a lăsat în pace și-au trecut așa una, cinci, zece ani. Cred că eram speriat, sau poate că nu aveam încredere în ea, sau în oricine altcineva. Până la urmă, cine-ar fi putut înțelege așa ceva?

N-am vorbit niciodată deschis despre asta. A fost mai degrabă un proces. Am fost unul dintre acei copii precoce care conștientizează încă din copilărie. Mama a suspectat câte ceva încă de atunci, dar nu cunoștea cauza și nu și-a pus prea multe întrebări. Într-un fel sau altul, mi-a acordat libertatea de a fi eu însumi.

După mulți ani, i-am vorbit despre operație. S-a oferit să mă ajute. A venit cu mine la primul consult psihiatric. Aveam deja 19 ani.

Astăzi am 24 și anul ăsta voi face operația. A trecut mult timp, ea m-a susținut mereu.

Îmi doresc să fi vorbit în seara aceea. Dacă aș fi avut încredere în ea mai devreme, mi-aș fi atins scopul deja. Însă, știi ce? E în regulă, știu că sunt foarte norocos oricum.   

 

___________

 

One evening, some years ago, I was sitting in the living room watching Discovery Channel. I used to watch that channel a lot before I had internet. I think I was 12 at that time. The show that was on that evening was about trans guys. It wasn’t the first time I’ve seen it, they aired it many times, so I’ve already watched it a few times before that but this time was different since my mom was in the room with me. I don’t know why, but this made me very emotional which lead to a breakdown. She got very worried and kept asking me “What’s wrong?”. I said nothing.

She kept asking “Is it about this show on tv?” I said nothing. “Do you feel like that?” I continued to keep my mouth shut.

After about half an hour later I spoke. “It’s nothing”, I said. She let me be and one, five, ten years passed. I guess I was scared, or perhaps I didn’t trust her, or anyone else. After all, who could understand such a thing?

We never really talked about it openly. It was a process. I was one of those self-conscious kids who knew since early childhood. She suspected some things since then, but didn’t know the cause and didn’t question it very much. One way or another, she gave me freedom to be myself.

After many years I told her about surgery, she said she would help. She came with me to my first consultation with the psychiatrist. I was already 19 then.

Today, I’m 24 and having surgery this year. A lot of time passed, but she’s been supportive.

I wish I would’ve spoken up that evening. If I had given her my trust sooner, I would’ve already reached my goals.

But you know what? It’s fine. I feel very lucky anyway.

 

Sașa

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

A letter from a mother

coming out stories, Pieptiș/Abreast

Am făcut copii ca să rămână ceva din dragostea mea atunci când eu sau ea, dragostea, nu vom mai fi. Am făcut copii pentru că am fost un copil iubit și sustinut de părinti și am vrut să-nvăț și să simt această iubire. Am vrut să le dau toată atenția și iubirea de care sunt în stare. Nu am luat în calcul ”cana cu apă la bătrânețe”. Mi se pare imposibil să ajung să trăiesc atât, și apoi cana aia trebuie s-o și meriți. Dacă ți-e dată în silă, din obligație, ai apucat degeaba bătrânețea.

Nu mi-am întrebat copiii dacă am greșit față de ei, pentru că știu că am greșit. Din prea multă dragoste sau din neștiință.

Am crescut într-o societate și intr-o familie în care sexul era subiect tabu. Despre orientări sexuale sau identitate de gen am auzit târziu și nu am simțit repulsie dar nici interes. În ochii multora, eram doar un copil sărac și, ca mulți alți copii, am avut parte de umilință, batjocură și discriminare, și asta m-a făcut să nu doresc să lovesc în demnitatea cuiva vreodată.

Această lecție mi-a fost de folos în momentul în care mi-am dat seama că ceva se întâmplă cu fiica mea și că ceea ce m-a lovit fix în moalele capului avea legătură cu subiectul care nu mă interesase până atunci .

Capul meu stătea să explodeze și-mi simțeam trupul tremurând din fiecare încheietură, dar nu am scos un cuvânt.

Când șocul a mai trecut, am început să gândesc. Să-mi amintesc, să analizez, să mă doară, să plâng, și s-o iau iar și iar de la capăt. Am realizat câte semnale au fost din fragedă copilărie, iar eu, abia la nouă ani, când a refuzat categoric să mai îmbrace haine de fată, m-am întrebat ”de ce?”. Mi-am dat seama de câte ori aproape îmi ”desenase”, iar eu nu am văzut. Mi-am dat seama de unde vin toate tristețile, lacrimile și solitudinea ei. Am realizat cât a suferit copilul meu în timp ce eu, mama care i-a oferit tot ce-a putut, am fost oarbă.

Între noi n-au fost și nu sunt certuri și jigniri. De ce ar fi, când mai avem atâtea cuvinte frumoase de spus?

Am plâns, da, mult am plâns, dar nu de furie sau de orgoliu rănit. Am plâns urâțenia unor oameni care cred că le știu pe toate, care cred cu înfumurare că pot jigni pe cei ce nu le seamănă și mai cred că doar ei au drepturi. Ei sunt mai egali decât alții.

Acum, când văd totul, am totul. Dragostea și respectul nu au plecat nicăieri. Sunt aici, în noi, mai puternice ca oricând. Nu mi-a fost și nu-mi e rușine cu copilul meu trans. Mi-ar fi fost rușine dacă ar fi fost laș , nesimțit sau obtuz.

Nu trebuie să așteptăm bătrânețea. Nici măcar ziua de mâine. AZI trebuie să ne dăm unii altora o cană cu apă!

 

___________

 

I wanted to have children so that some of the love I feel remains when I no longer am.

I wanted to have children because I was loved and encouraged by my parents as a kid, so I wanted to learn and practice this kind of love. I wanted to give my love and attention to my children. The argument of having someone to take care of me in my old days was never a reason for it. It always seemed unlikely I would live that long and, also, one should be worthy to be taken care of. If you’re being taken care of out of obligation, you’ve grown old in vain.

I never asked my kids if I have done them wrong because I already know I have. Out of too much love or unknowingly.

I grew up in a society and in a family in which sexuality was tabu. I’ve heard about sexual orientation and gender identity very late in my life and I felt neither antipathy nor interest towards  the subject. In the eyes of many, I was nothing but a poor kid and, like many other kids, I was humiliated, made fun of and discriminated, thus I decided to never hurt anyone’s dignity.

That became an useful lesson when I figured out something was going on with my daughter and that it was related to the topic I had the least interest in before. I felt my head was about to explode and my body shaking, but I didn’t say anything. When the shock passed, I started thinking. Remembering, analyzing, hurting, crying, time and time again. I realised how many signals were already there since early childhood, while I only wondered „why?”  when she was about 9 years old and  absolutely refused to wear girl clothes anymore. I became aware of all the times she almost drew it out for me and I couldn’t see it. I understood where all her sadness, tears and solitude came from. I realized how much suffering my child endured, while I, the mother who offered her as much as she could, was blind.

Between us there was never room for fights and insults. Why would it be, when there are so many beautiful words left to say?

I cried, yes, I cried a lot, but not out of anger or hurt ego. I cried because of the ugliness of the ones who think they know it all, the ones who so arrogantly think they can offend others just because they are different and who believe rights only apply to them. That they are more worthy than others.

Now, that I see everything, I have everything. The love and respect didn’t go anywhere. It’s all here, within us, stronger than ever. I never was and never will be ashamed of my transgender child. I would’ve been ashamed if he was a coward, thick-skinned or narrow-minded.

We don’t have to wait for our old days, not even for tomorrow. It’s today when we should take care of eachother.

 

mom

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

Vlad

coming out stories, The Self-made Man

Era decembrie 2014. Deja nu mai exista loc de negare și ignoranță. Totul era clar acum și nu voiam să fac nimic altceva decât să mă informez despre tot ce se leagă de a fi un baiat trans. Rămâneam prins ore în șir în fața laptopului uitându-mă la poveștile altora de pe youtube și mă tot interesam de bindere pentru că voiam să îmi dau și eu comandă în sfârșit.

Mă abțineam deja de vreun an să fac asta. Știam că după orice pas făcut spre a-mi asuma faptul că sunt trans și actually act on it, nu voi mai putea să dau înapoi. Faptul că în sfârșit existau explicații și soluții m-au facut să văd un viitor pentru mine la care visam de mic și eram în culmea fericirii, dar și speriat ca naiba. Și după fiecare seara petrecută la laptop în care aveam tot felul de revelații și mă bucuram de unul singur, de fiecare dată la final se termina cu plâns și o durere imensă în piept. “Ce o sa zică mama? Nu pot să îi fac asta. Dar nu îi fac ei, îmi fac mie, o să mă înțeleagă. Sau nu. O să îi fie foarte greu și o să sufere. Deci nu o să pot să fac asta în veci. Poate doar când nu o să mai fie ea, dar, doamne ferește, nu vreau să mă gândesc la o nenorocire ca asta. Dar eu altfel nu pot să traiesc.” În sfârșit, am decis că în vacanța de iarnă am să vorbesc cu ea când mă duc acasă.

  Am ajuns acasă după amiaza, și după 7 ore de stat prin bucătărie cu mama, care mai făcea treabă sau stătea pe laptop, încep să pufăi și să oftez. “Ce-ai pățit?” Eu îi zic că e greu. Că în ultima vreme mi-am dat seama de unele lucruri legate de mine și încep să îi povestesc toată viața mea la care a luat parte, dar prin ochii mei. “Mai știi când începusem și eu să mă duc la școală și mă pieptănai în unele dimineți și încercai să mă pregătești, să mă faci “frumoasă” și eu stăteam cu lacrimi în ochi și nu mai scoteam un sunet?  Mai știi când plângeai în brațele mele și mi-ai spus, când aveam 12-13 ani, să am grijă cu ce bărbat aleg să îmi petrec viața? Am tăcut și te strângeam în brațe să nu mai plângi, dar voiam atât de tare să îți spun că eu aș vrea să fiu bărbat, și să am soție și copii la un moment dat. Și în primară, când l-am intrebat pe Marius dacă nu vrea să îmi zică Răzvan, pentru că ăsta era numele ales de tine pentru mine, Răzvan Vlad, înainte să mă nasc. Și că voiam să mă dau cu lama pe față în adolescență ca să am și eu barbă ca ceilalți băieți, etc.” În final i-am spus că vreau să mă duc la un specialist să vorbesc despre asta și după să vedem ce se mai întâmplă. Stătea tăcută și asculta atent tot ce îi spuneam, știam că este aproape îngrozită, pentru că nu a fost nici un șoc, ci doar o mare frică pe care o avea devenită realitate. Frica nu era legată de faptul în sine, ci de intoleranța oamenilor. De ani se aștepta să izbucnesc odată cu asta, dar spera să nu. Oricât de greu a fost, mi-a spus să merg la specialist și să văd ce îmi spune, și de restul vom vedea. Am lăsat-o câteva zile să digere totul și am plecat înapoi la București. Primesc mesaje: “Când neputința mea a început să doară, am orbit. Asta sunt eu acum și nu știu de unde s-o iau. Nu te panica. Am fost calmă (aș zice moartă) o vreme, ca și tine, încerc să mă regăsesc… Chiar vroiam să-ți scriu. Am vorbit cu tata si i-am spus. A zis că trebuie să facem ce e bine pt tine. Că nu contează lumea. Mingea e acum la tine. De tine depinde cum îți vei face viața. Eu pot veni cu tine la psiholog. Și el s-a oferit. Seara trecută vorbeam de Andrei și a zis să ne traiască băiatul. Iar eu am zis să ne traiască băieții că s-ar putea să avem 2 și a zis: Doamne ajută!”

Apoi a urmat o pauză în care nu se mai vorbea despre acest subiect, după care era iar ok, după care nu, și tot așa, iar eu mă speriam pentru că nu știam de ce oscilează stările ei așa în privința asta. Dar m-am înarmat cu răbdare și a meritat fiecare secundă. A trecut un an, pe 5 decembrie 2015 am facut prima injecție cu T și mă sună mama : “Ce faci, Vlăduț?… Bravo, băiatu’ lu mama. Ai grijă de tine!”

 

___________

 

It was December 2014. There wasn’t any more room left for denial & ignorance. Everything was clear now and I didn’t want to do anything else but to inform myself about everything that’s connected to being a trans guy. I would stay glued to the laptop for hours, looking at other people’s stories on youtube and I would look up binders because I wanted to finally order one. I had been withholding myself for over a year to do it. I knew that any step towards assuming that I’m trans and actually act on it, I wouldn’t be able to back down. The fact that there were finally explanations and solutions made me see a future for myself that I had been dreaming about since I was young and I was really happy but also very scared. And after every evening I spent on the laptop I’d have all sort of revelations and I would rejoice all by myself, every time, it ended with me crying and having an immense pain in my chest: “What would my mother say? I can’t do this to her. But I’m not doing it to her, I’m doing it to myself, she’ll understand. Or not. It’ll be very hard for her and she’ll suffer. So I can’t do this ever. Maybe when she won’t be around anymore, but God forbid, I don’t even want to think about something so unfortunate. But I can’t live any other way.” In the end, I decided that during the winter holidays I would talk to her when I’d return home.

I got home in the afternoon and after 7 hours of laying around in the kitchen with my mom, who was doing a bit of work and browsing her laptop, I started puffing and sighing. “What’s wrong?” I answered that it’s a difficult matter, that lately I’ve realised something about me, so I start telling her my whole life, which she had been a part of, but through my own eyes. “Remember when I started going to school and you would comb my hair and help me get ready every morning, how you would try to make me a pretty girl and I’d be sitting there, with tears in my eyes, completely silent? Remember when you cried in my arms and you told me, when I was 12-13 years old, to be careful in choosing the man I want to spend the rest of my life with? I sat quietly and held you so you would stop crying, but I really wanted to tell you that I’d like to be a man, have a wife and kids of my own in the future. Then in elementary school, when I asked Marius if he’d like to call me Razvan, because that’s the male name you picked for me, Razvan Vlad, before I was born. And how I wanted to shave my face in my teenhood so that I’d have a beard like the other guys, etc.”

I finally told her that I want to see a specialist and talk about it and take it from there on. She sat there quietly, listening to what I was telling her, I knew that she was almost terrified, because there was no shock, just a big fear that had became true. Her fear wasn’t about my situation itself, but about people’s intolerance to it. She had been expecting me to burst out for years, hoping I wouldn’t though. No matter how hard it was, she told me to see a specialist, see what they say, and will sort the rest out. I let her process it for a few days and went back to Bucharest.

I got a text: “When my helplessness started to hurt, I went blind. This is how I am now and I don’t know where to start. Don’t panic. I was quiet (I’d say dead) for a while, like yourself, and I’m trying to regain myself. I’ve been meaning to write to you. I talked to your dad and I told him. He said we should do what’s best for you. That people don’t matter. The ball is in your court now. It’s up to you how you sort your life. I can come with you to the therapist. Dad also offered. Last night I was talking with him about Andrei and he said ‘long live our son’. I said long live our sons, since we might have 2, he said ‘God bless!”

For a while we took a break from the subject, then she seemed ok with it, then she didn’t, and so on. So I was scared not knowing why her mood oscillated so much about this. But I armed myself with patience and it was worth every second. It’s been a year now, on the 5th of December I had my first T injection and my mom called me: “How are you, Vladut? Way to go, my son. Take care!”

 

Vlad

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)