”E un fel de cerc vicios”

Mi-am început ziua cu articolul Monicăi Alice Marinescu din CUTRA – ”O presiune și opresiune” – despre experiența ei ca mamă. Și i-am scris, că am simțit că mi-ar prinde bine să-i spun cât de mult m-a emoționat articolul ei; e scris “tot de acolo din mijlocul furiei…încercând să o îmblânzesc”, așa mi-a spus, iar eu i-am spus că mi-aș dori să ajungă să fie citit de toate mamele.

Mai târziu, am încercat să răspund la mesajele și emailurile la care sunt prea restant. Și îmi cer scuze pentru asta (nu e că nu vreau, ci că nu prea mai pot). Și am ajuns la un mesaj, de la Adi Tudose, care îmi lăsase un link către un podcast al unei mame singure cu o fiică trans. Se numește How to Be a Girl, e minunat și e aici.

Am plâns puțin ascultându-l că m-am gândit, doamne ce minunată-i femeia asta, Marlo Mack și pentru că, fără să vreau, m-am dus cu gândul la întâlnirile pe care le-am avut anul acesta, față în față, la telefon sau prin skype, cu părinți care au copii trans, în majoritate adolescenți. N-au fost multe, dar au fost considerabil mai multe ca până acum. Și de curând am realizat că întâlnirea cu mine le-a înrăutățit situația.

Vorbim de copii din familii obișnuite, unde există, indubitabil, dragoste. Până la coming out. Punctul ăla, când copilul spune « sunt transgender », e toiagul care separă mările, seismul care naște tsunamiul, vulcanul care erupe. Dacă mai vorbesc cu mine sau cu un psihoterapeut care le arată că e treabă serioasă și că nu prea e “doar o fază”, nici Sfântul Duh dacă s-ar putea pogorî, n-ar putea rezolva dezastrul.

Pe de o parte, e furia, frica, durerea și rușinea părinților. Pe de alta, e disperarea copilului. Părinții simt, dar refuză să creadă că au un copil care suferă profund și care îmi spune că e în pragul sinuciderii. Așa cum îmi mai spune că nu vrea să rămână fără părinți, că îi iubește, că are nevoie de ei. Că validarea din partea lor îi poate salva viața. Părinții nu înțeleg. Și cum ar putea înțelege când toată lumea lor este dată peste cap, când tot ce știau ei despre copilul lor se năruie, când se văd în fața momentului iminent când trebuie să treacă printr-un doliu, chiar dacă fictiv. E un cuvânt greu, dar grea e și durerea lor. Am văzut doliul asta și în părinții mei, doliul de a pierde o fiică și de a câștiga un fiu la aproape 30 de ani.

Și cum pot eu să le explic că dacă nu încep să facă ceva pentru copilul lor, disforia, depresia, anxietatea nu vor face decât să crească, că durerea e doar o avalanșă care, odată pornită, va distruge tot ce găsește bun și calm în cale, cum să le spun că, cu cât trăiești mai mult în durere, cu atât e mai greu să o vindeci ? Am încercat cum am știut eu mai bine, le-am povestit de mine și de tot ce am cunoscut și învățat în ultimii 5 ani. Și copiii tot îmi scriu:

 « efectiv e tortură… nu o mai duc mult și ori îmi aprinde lumânărele, ori îmi aduce mere la nebuni »

 « da, păi e greu să mă concentrez pe învățat[…] că dacă îi zic ceva se uită la mine de parcă nu mă cunoaște. »

 « adică nu mai vb cu mine absolut deloc..zici că i-a murit toată familia.. »

 « eu îi iubesc enorm. Tare aș vrea ca dumnezeu ăsta să vină și să le spună `hey, ajutați-vă fata că suferă. »

 « e un fel de cerc vicios, știi? Ei mă rănesc fără să vrea[…] și automat se rănesc și singuri»

 « pentru că tare nu vreau să îi pierd »

  « am fost full blown în lacrimi, le-am spus: “din cauza voastră am ajuns să vreau să mă sinucid. Fiindcă vreau să mor, din toată inimă vreau să mă sinucid, din cauza voastră. Ceea ce faceți voi nu este acceptare, este tortură. Și mie îmi pasă de voi, vă iubesc.” »

 « i-am explicat că mă doare că nu are încredere în mine. »

Nu poți să îi spui unui părinte că are un copil care nu tranziționează de la un gen la altul, ci de la un copil nefericit către unul fericit. Adică poți, dar tot ce spun se lovește de un zid, parcă negare îi spune. Cuvântul meu, ca și toate studiile, poveștile, experiențele altora sunt nule. Lupta cea mai grea e cu durerea.

Da, mă întreb dacă nu fac mai mult rău. Nu, nu știu ce aș putea face. Ar ajuta să vorbească cu alți părinți de copii trans ? Poate. Ar ajuta să învețe că nu au greșit cu nimic, că au făcut tot ce au putut și cum s-au priceput mai bine ? Ar ajuta să învețe să aibă încredere în copiii lor ? Poate. Cum ? Nu știu.

Adolescenții, însă, merg înainte. Efortul lor e imens, imens. Nu se lasă. Au puterea tinereții și încăpățânarea vârstei, au inteligența generației cu acces la internet. Lupta lor e să înțeleagă că ei trebuie să apuce frâiele și chiar să le apuce și să înceapă să conducă. Că trebuie să inverseze subtil, conștient, asumat raportul de putere. Că trebuie să își recunoască și exerseze maturitatea, forța. Că ei setează termenii relației lor cu părintele sau părinții. Ei să conducă, sperând cu tărie că părinții o să-i urmeze. Pentru niște copii, e infernal. Să trebuiască să faci pace cu tine, cu disforia ta și cu oamenii cei mai dragi, cei de care depinzi, cu școala, toate deodată. Nu toți pot și nu toți părinții rămân alături. E o sabie cu 2 tăișuri.

Mă gândesc, cum s-or descurca oare cei care nu ajung la noi? Cei care chiar sunt dați afară din casă, sau bătuți. Cei care nici măcar nu au habar că nu sunt singuri? Nu știu. Iar acest «nu știu» e răspunsul cel mai greu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s