Scriitura asta a ieșit așa, visceral, în septembrie, fără s-o gândesc prea mult, așa cum a ieșit și povestea Pieptiș-ului în februarie 2013.
Am scris-o sub pseudonim, că nu sunt poet.
Pseudonimul îl țin secret, dar scriitura asta n-o mai țin.
Mi-a luat 12 ani să pot vorbi liber despre mine, 2 ani să pot vorbi despre cancerul mamei și un pic mai mult de 2 luni să vorbesc acum. Când durerea e mare, am învățat că felul ăsta de confesiune, orice fel de confesiune, e vindecătoare.
Nu mi-e ușor, iertare, dar…
Timp de un an, am privit adânc în mine prin ochii femeii pe care am iubit-o, iar întunericul ei a fost oglindă întunericului din mine. La fel și lumina ei. Am fost rău, am urât, am lovit, am țipat și am mințit, am judecat, am fost încrâncenat dincolo de orice vamă pe care mi-am imaginat-o proprie.
Fiecare durere a mea e praștie către lumina din mine. Și încă mă încrâncenez puțin pe oamenii care nu înțeleg asta din prima, pac, de parcă e atât de ușor. De parcă uit cât mi-a luat mie… Când prinzi câte un schepsis al vieții vrei să-l dai mai departe cu viteza fulgerătoare cu care te lovește pe tine. Răbdare.
Zâmbesc acum larg, cu fruntea plecată și cu ochii închiși, că sunt recunoscător.
Pentru cum am purificat dragostea din mine.
________________________________
Infernul lui Dante s-a întors
Cu curu-n sus și mi s-a așezat
Pe țeastă.
Din el s-a revărsat o pâclă
Care avea mirosul respirației tale
Și al tuturor spiritelor
Care nu se mai puteau ține de pereți.
Fiecare spirit și-a făcut cuib
În porii mei.
Nu mă atinge.
Mai bine prinde-i o panglică
Și înnoadă-mi-o sub bărbie
Ca zeii cei mincinoși să nu mai vină
Și să-l întoarcă la loc.
