Vlad

Era decembrie 2014. Deja nu mai exista loc de negare și ignoranță. Totul era clar acum și nu voiam să fac nimic altceva decât să mă informez despre tot ce se leagă de a fi un baiat trans. Rămâneam prins ore în șir în fața laptopului uitându-mă la poveștile altora de pe youtube și mă tot interesam de bindere pentru că voiam să îmi dau și eu comandă în sfârșit.

Mă abțineam deja de vreun an să fac asta. Știam că după orice pas făcut spre a-mi asuma faptul că sunt trans și actually act on it, nu voi mai putea să dau înapoi. Faptul că în sfârșit existau explicații și soluții m-au facut să văd un viitor pentru mine la care visam de mic și eram în culmea fericirii, dar și speriat ca naiba. Și după fiecare seara petrecută la laptop în care aveam tot felul de revelații și mă bucuram de unul singur, de fiecare dată la final se termina cu plâns și o durere imensă în piept. “Ce o sa zică mama? Nu pot să îi fac asta. Dar nu îi fac ei, îmi fac mie, o să mă înțeleagă. Sau nu. O să îi fie foarte greu și o să sufere. Deci nu o să pot să fac asta în veci. Poate doar când nu o să mai fie ea, dar, doamne ferește, nu vreau să mă gândesc la o nenorocire ca asta. Dar eu altfel nu pot să traiesc.” În sfârșit, am decis că în vacanța de iarnă am să vorbesc cu ea când mă duc acasă.

  Am ajuns acasă după amiaza, și după 7 ore de stat prin bucătărie cu mama, care mai făcea treabă sau stătea pe laptop, încep să pufăi și să oftez. “Ce-ai pățit?” Eu îi zic că e greu. Că în ultima vreme mi-am dat seama de unele lucruri legate de mine și încep să îi povestesc toată viața mea la care a luat parte, dar prin ochii mei. “Mai știi când începusem și eu să mă duc la școală și mă pieptănai în unele dimineți și încercai să mă pregătești, să mă faci “frumoasă” și eu stăteam cu lacrimi în ochi și nu mai scoteam un sunet?  Mai știi când plângeai în brațele mele și mi-ai spus, când aveam 12-13 ani, să am grijă cu ce bărbat aleg să îmi petrec viața? Am tăcut și te strângeam în brațe să nu mai plângi, dar voiam atât de tare să îți spun că eu aș vrea să fiu bărbat, și să am soție și copii la un moment dat. Și în primară, când l-am intrebat pe Marius dacă nu vrea să îmi zică Răzvan, pentru că ăsta era numele ales de tine pentru mine, Răzvan Vlad, înainte să mă nasc. Și că voiam să mă dau cu lama pe față în adolescență ca să am și eu barbă ca ceilalți băieți, etc.” În final i-am spus că vreau să mă duc la un specialist să vorbesc despre asta și după să vedem ce se mai întâmplă. Stătea tăcută și asculta atent tot ce îi spuneam, știam că este aproape îngrozită, pentru că nu a fost nici un șoc, ci doar o mare frică pe care o avea devenită realitate. Frica nu era legată de faptul în sine, ci de intoleranța oamenilor. De ani se aștepta să izbucnesc odată cu asta, dar spera să nu. Oricât de greu a fost, mi-a spus să merg la specialist și să văd ce îmi spune, și de restul vom vedea. Am lăsat-o câteva zile să digere totul și am plecat înapoi la București. Primesc mesaje: “Când neputința mea a început să doară, am orbit. Asta sunt eu acum și nu știu de unde s-o iau. Nu te panica. Am fost calmă (aș zice moartă) o vreme, ca și tine, încerc să mă regăsesc… Chiar vroiam să-ți scriu. Am vorbit cu tata si i-am spus. A zis că trebuie să facem ce e bine pt tine. Că nu contează lumea. Mingea e acum la tine. De tine depinde cum îți vei face viața. Eu pot veni cu tine la psiholog. Și el s-a oferit. Seara trecută vorbeam de Andrei și a zis să ne traiască băiatul. Iar eu am zis să ne traiască băieții că s-ar putea să avem 2 și a zis: Doamne ajută!”

Apoi a urmat o pauză în care nu se mai vorbea despre acest subiect, după care era iar ok, după care nu, și tot așa, iar eu mă speriam pentru că nu știam de ce oscilează stările ei așa în privința asta. Dar m-am înarmat cu răbdare și a meritat fiecare secundă. A trecut un an, pe 5 decembrie 2015 am facut prima injecție cu T și mă sună mama : “Ce faci, Vlăduț?… Bravo, băiatu’ lu mama. Ai grijă de tine!”

 

___________

 

It was December 2014. There wasn’t any more room left for denial & ignorance. Everything was clear now and I didn’t want to do anything else but to inform myself about everything that’s connected to being a trans guy. I would stay glued to the laptop for hours, looking at other people’s stories on youtube and I would look up binders because I wanted to finally order one. I had been withholding myself for over a year to do it. I knew that any step towards assuming that I’m trans and actually act on it, I wouldn’t be able to back down. The fact that there were finally explanations and solutions made me see a future for myself that I had been dreaming about since I was young and I was really happy but also very scared. And after every evening I spent on the laptop I’d have all sort of revelations and I would rejoice all by myself, every time, it ended with me crying and having an immense pain in my chest: “What would my mother say? I can’t do this to her. But I’m not doing it to her, I’m doing it to myself, she’ll understand. Or not. It’ll be very hard for her and she’ll suffer. So I can’t do this ever. Maybe when she won’t be around anymore, but God forbid, I don’t even want to think about something so unfortunate. But I can’t live any other way.” In the end, I decided that during the winter holidays I would talk to her when I’d return home.

I got home in the afternoon and after 7 hours of laying around in the kitchen with my mom, who was doing a bit of work and browsing her laptop, I started puffing and sighing. “What’s wrong?” I answered that it’s a difficult matter, that lately I’ve realised something about me, so I start telling her my whole life, which she had been a part of, but through my own eyes. “Remember when I started going to school and you would comb my hair and help me get ready every morning, how you would try to make me a pretty girl and I’d be sitting there, with tears in my eyes, completely silent? Remember when you cried in my arms and you told me, when I was 12-13 years old, to be careful in choosing the man I want to spend the rest of my life with? I sat quietly and held you so you would stop crying, but I really wanted to tell you that I’d like to be a man, have a wife and kids of my own in the future. Then in elementary school, when I asked Marius if he’d like to call me Razvan, because that’s the male name you picked for me, Razvan Vlad, before I was born. And how I wanted to shave my face in my teenhood so that I’d have a beard like the other guys, etc.”

I finally told her that I want to see a specialist and talk about it and take it from there on. She sat there quietly, listening to what I was telling her, I knew that she was almost terrified, because there was no shock, just a big fear that had became true. Her fear wasn’t about my situation itself, but about people’s intolerance to it. She had been expecting me to burst out for years, hoping I wouldn’t though. No matter how hard it was, she told me to see a specialist, see what they say, and will sort the rest out. I let her process it for a few days and went back to Bucharest.

I got a text: “When my helplessness started to hurt, I went blind. This is how I am now and I don’t know where to start. Don’t panic. I was quiet (I’d say dead) for a while, like yourself, and I’m trying to regain myself. I’ve been meaning to write to you. I talked to your dad and I told him. He said we should do what’s best for you. That people don’t matter. The ball is in your court now. It’s up to you how you sort your life. I can come with you to the therapist. Dad also offered. Last night I was talking with him about Andrei and he said ‘long live our son’. I said long live our sons, since we might have 2, he said ‘God bless!”

For a while we took a break from the subject, then she seemed ok with it, then she didn’t, and so on. So I was scared not knowing why her mood oscillated so much about this. But I armed myself with patience and it was worth every second. It’s been a year now, on the 5th of December I had my first T injection and my mom called me: “How are you, Vladut? Way to go, my son. Take care!”

 

Vlad

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s