David

Era vineri. Octombrie spre noiembrie. Se grăbeau să ajungă la casa de la țară. Eu tocmai ce venisem de la fermă. Eram plin de draci. Erau anxioși. Știau că ceva se întâmplă de prin mai, dar concret ce nici nu aveau idee.

M-am așezat în capul mesei. În partea opusă s-a așezat tata și mama undeva la mijloc. Am început așa „Sunteți siguri că vreți să vă spun?! Odată spus și auzit, nu mai puteți da timpul înapoi. Nu vreau să vă stric weekend-ul!”

Mama a fost fermă, atât cât putea să fie ea. „Nu, mamă, tot ce ține de tine noi trebuie să știm. Nu strici nimic!”

Acuma, să explic. Vezi tu, eu nu am fost o persoană normală, ci una specială. Așa îmi place să mă caracterizez. Sunt un om care s-a născut în corpul greșit. Sunt un bărbat într-o carcasă de muiere și blestemul meu a fost conștientizarea acestui adevar de la 6-7 ani. Și am tăcut până acum, 20 de ani de liniște. Mă rog, așa se vede. Când țipi în liniște, nu aude toată lumea. Doar unii.

E chiar simplu de explicat. Încearcă tu, orice ai fi, să te îmbraci în sexul opus. Acuma, îmbrăcat(ă) așa ieși pe stradă, du-te la muncă, fă-ți o relație, o familie. Sau și mai simplu, uită-te la tine în oglindă și gândește-te că în loc de pieptul tău cu pătrățele ai niște sâni, și nu de-ăia sexy. Sau în loc de sânii tăi sexy, ai o burtă de-aia păroasă, când tu știi că nu e corpul tău. Cum ar fi? Ai mai funcționa? Ai mai iubi?!

Revenind, mă uitam la ei și mă gândeam cum dracu să le explic. Am mers la psiholog, am discutat, m-am pregătit. Atât cât te poți pregăti. Am avut grijă să mă înconjor de prieteni care știu și mă susțin. O parte din familie știa, verișorii. Practic, mi-am construit o plasă în caz că voi “pica”!

Am început cu „Știi, mama, acum o săptămână, când m-ai sunat și m-ai întrebat ce am, că ori am de gând să mă transform în băiat? Ei bine, cam așa e. Atât că nu mă „transform”, eu sunt deja băiat, de mult timp chiar”.

Bineînțeles, șoc și groază. Tragedie grecească în acte. Ce a urmat sunt actele:

Actul 1. „De ce?!” Da, reacția familiei în fața oricărei tragedii. „Cum adică? Cum să zici așa ceva?! Tu? Băiat? Nu, așa ceva nu.”

Actul 2. Vina. Asta sună cam așa: “Pentru cine faci tu asta? Pentru cine te mutilezi?! Te-a dezamăgit vreun băiat? Te-ai îndrăgostit de vreo femeie? Cu ce ți-am greșit noi? Ți-am dat tot, nu ți-a lipsit nimic. Aaa da, noi suntem de vină. Dacă aveai alți părinți mai făceai tu așa?”

Actul 3. Trans=gay. “Aoleu, mamă, da’ ție iți plac fetele? Ești gay? -Nu, mama, sunt transgender. Este o diferență între gen și orientare sexuala.”

Actul 4. Rușinea. “Măi, mamă, dar tu te gândești când ne sună X și Y și mă întreabă ce face fata ta? Eu ce să zic? Nu, stai, că eu am băiat”, „Tu te gândești și la noi când faci așa ceva? Ne-ai distrus.”

Actul 5. Șantajul emoțional. „M-ai terminat. Ne-ai terminat și pe mine și pe tac-tu. O să ne bagi în mormânt mai devreme. Asta vrei?“

Actul 6. Concluzia?! „Eu așa ceva nu accept. Nu pot să accept! Nici eu, nici tac-tu! Îmi spui tu mie că asta se întâmplă din copilărie. Nu te cred. Nu cred. Nu vreau să cred că asta se întâmplă. Nu, nu pot să accept!”

Și cam așa au trecut vreo 40 de minute, o oră. O oră în care mama a plâns, tata și-a pus fruntea într-o palmă și nu a scos niciun cuvânt. În final, m-am uitat la tatăl meu și l-am întrebat „Tu ce părere ai? Spune ceva. Vorbește cu mine!”

A scos fruntea din palmă. S-a uitat adânc în ochii mei, în sufletul meu și mi-a zis scurt „Dacă tu te ții de decizia asta, nouă ne spui PA-PA!” și a trântit cu palma în masă. S-a ridicat și a început să care bagajele la mașină. Mama a rămas tăcută, înghițea lacrimi și tremura.

Ce a urmat în zilele următoare au fost telefoane cu amenințări emoționale de genul „Îl iau pe tac-tu și ne spânzurăm aici în pădurea asta. Ne-ai distrus. Nu mai avem pentru ce munci sau trăi. Mai bine ne sinucidem că până aici a fost. Gata. Ne-ai terminat!”. Nu e ceea ce iți dorești să auzi de la maică-ta, nu? Reacția mea la asta a fost “Tu vorbești că te omori și că îl iei și pe tata la pădurice să se spânzure, dar l-ai consultat și pe el, vrea să moară?”. Meschin, știu!

De atunci au trecut câteva luni. Ceva timp, cu mama nu am vorbit deloc. Doar cu tata. Vorbeam lucruri mărunte, nu despre ce le-am spus eu. Apoi a venit Moș Crăciun și toată lumea ignora.

Reacții sunt, inevitabil. „Cum ieși din casă cu barba aia? Tu nu te uiți la tine cu mizeria aia pe față?!”

Na, nimic anormal în viața unui trans. Pe lângă lupta interioară dintre tine și TINE, lupta cu societatea, pentru că poliția română niciodată nu crede că buletinul ăla e al tău, e al soției sau soțului, operatorul de la Orange îl vrea/o vrea pe titularul/titulara de contract și culmea, tu ești, dar nu se potrivește vocea.

Ai de dus și asta, care e, a dracu’, cea mai grea. E acolo, adânc, bine înrădăcinat în sufletul tău. Orice ai fi, familia e acolo, adânc. Și nimeni nu își dorește „războiul” ăsta. Când știi de mic două adevăruri care, culmea, acum pentru mine sunt antonime: eu sunt transgender, .eu sunt copilul mamei și al tatălui meu. Cele două persoane care trăiesc pentru tine, pe care te bazezi indiferent de orice, acum nu te acceptă pentru că ești trans.

În final, înainte să plece la țară mama m-a întrebat „Ce vrei?!”.

Printre lacrimi am dat un răspuns. “Nu vreau bani, nu vreau nici măcar să mă accepți, nu vreau decât un lucru. Te rog, iartă-mă. Te rog să mă ierți, pentru că eu altfel nu pot să fiu!”

A fost ultima oară când mi-am pus sufletul pe tavă în fața mamei mele. Never again. I’m sorry.

 

___________

 

It was Friday, the end of October. My parents were hurrying to get to the countryside. I just came back from the farm and I was full of anger. They were very nervous, knowing something was going since May, but having no clue what exactly.

I took a seat at the table, they sat across from me.

I asked ”Are you sure you want me to tell you? Once I do, it can never be unheard, you can’t go back in time and undo it. I don’t want to ruin your weekend!”

Mom was as firm about it as she possibly could. “No, we need to know everything related to you. You’re not ruining anything.”

Now, let me explain myself first. You see, I was never a regular person, I was always special in a way. That’s how I like to describe it. I am someone who was born in the wrong body. I am a man trapped in woman’s body and my curse was to acknowledge that when I was 6 or 7 years old. And I’ve been quiet about it until now, 20 years of silence. Anyway, that’s how it looks to be. When you scream silently, not everybody hears it.

It is actually easy to describe it. You try, no matter who you are, to dress as the opposite sex. Then, dressed like that, go out on the streets, go to work, be in a relationship, have a family. Even simpler, take a look at yourself in the mirror and imagine that, instead of your six-pack, you see a pair of breasts, and not the sexy kind. Or, on instead of your sexy breasts, you see a hairy belly, knowing it is not your body you’re looking at. How would that be? Would you be able to live like that? Would you still love?

Going back to my story, I was looking at my parents thinking how could I explain this to them. I went to a psychologist, I talked about it, I tried to prepare for this as much as one can prepare. I was careful to surround myself with friends that knew and were supportive. Part of the family already knew, I told my cousins. Basically, I had built a safety net.

So I began with “You know, Mom, how a week ago you called and asked what was wrong with me, if I am planning to become a boy? Well, that’s it. Only that I am not “becoming”, I already am a boy.”

They, of course, were shocked. What followed was something along the lines of a greek tragedy.

Act one.  “Why?!” The usual reaction of the family to any tragedy. “What does that mean? How could you even say that? You? A boy? No, no way.”

Act two. The guilt. “For whom are you doing this? For whom are you mutilating yourself? Have you been heartbroken by a boy? Did you fall in love with a woman? What did we ever do wrong? We gave you everything, you had it all. Yes, it’s clearly our fault. If you had other parents you wouldn’t be doing this. “

Act three. Transgender and gay means the same thing. “You’re into girls? Are you gay? – No, Mom, I am transgender. There’s a difference between sexual orientation and gender.”

Act four. The shame. “Have you thought about what we’re going to say when someone calls and asks how’s our daughter doing? What am I going to say? No, I have a boy now. Have you thought  about us at all when you decided to do this? You’re ruining our lives.”

Act five. The emotional blackmail. “You’re destroying me. You’re destroying both of us. You’re burying us early with this.  Is that what you want?”

Act six. The conclusion. “I cannot accept something like this. I simply cannot! I can’t and neither does your father. You’re telling me this has been going on since childhood, I don’t believe you. I can’t believe this is actually going on. No, I can’t accept it!”

This is how things went on for about an hour. An hour in which my mother cried, and my father stood with his head in his palms and didn’t say one word. I eventually looked at him asked “What is your take on this? Say something. Talk to me!”

He gazed deeply into my eyes, right into my soul, and said “If you go through with this, you can say goodbye to us!” and slammed his palm on the table. He got up and started carrying their luggage to the car. Mom was sitting in slience, shaking and swallowing her tears.

The next days they kept calling with all kinds of threats. “I’ll take your father up in the forest and we’ll hang ourselves. You’ve ruined us. We have no reason to live or work anymore. We’re better off killing ourselves. That’s it, you’ve finished us!”

It’s not something you want to hear your mother say, is it? My reaction to that was “You’re talking about killing yourselves both, but have you asked dad if he wants to die?”. Rather mean of me, I know.

It’s been months since then. I haven’t talked to my mom for a while. Only with dad. Mostly small talk, not mentioning our big conversation. Then Christmas came, and everybody ignored it.

They still react to it sometimes. “ How are you going out with that beard? Look at yourselves with that ugly thing on your face!”

Well, that’s nothing unusual in a trans’ life. Besides the constant battle between you and yourself and the battle with the society, since the romanian police never believes that is your real ID, or the mobile operator who asks to speak with the real owner of the contract, because your voice doesn’t match your identity, you also have to take on this. And this is really the biggest struggle. It’s there, deeply rooted in your heart. No matter who you are, your family is there. And nobody wishes for this kind of war. Especially when you acknowledge the two things that are universally true, and then they become opposites: I am transgender, I am the child of my parents. The two people who live for you, to whom you count on no matter what, now don’t accept you because you’re transgender.

At the end of our conversation, before leaving to the countryside, Mom asked “What do you want?”.

I answered with tears in my eyes “ I don’t want money, I don’t even want you to accept me, I only want one thing. For you to forgive me. Please forgive me, because I can’t be something that I’m not”.

It was the first and last time I poured my soul in front of my parents. Never again. I’m sorry.  

 

david

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Reclame

Un gând despre „David”

  1. copilul trebuie iubit pt ceea ce este! pt ca este..pt ca il iubesti pe EL / EA indiferent….de orice…dragostea de mama nu este conditionata de NIMIC. Si, da! Sunt mama!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s