M.

Relația mea cu mama n-a fost una ideală niciodată, având în vedere că mama și-a dorit o fată foarte mult. De mic mă îmbrăca în diverse ținute foarte feminine, probabil mă considera o păpușă, că nu era nici ea foarte bătrână la 22-23 de ani, câți avea pe atunci.

În timp, când am început să pricep și să-mi dezvolt personalitatea, am început să opun rezistență din ce în ce mai mult așa-ziselor ținute. Îmbrăcatul de sărbători, sau când mergeam în oraș, era o adevărată corvoadă și se transforma într-un soi de război al contradicțiilor.

Mama nu și-a pus întrebări foarte serioase în legătură cu motivul pentru care eram așa, deși era mai mult decât evident că nu era o situație normală. Credea doar că, din cauza personalității mele dificile, nu voiam să mă conformez sexului căruia aparțineam. A încercat de multe ori să-mi explice că așa m-am născut și trebuie să mă comport ca atare, daca mă nășteam altfel nu mai era o problemă.

După ce am mai crescut și am ajuns la vârsta adolescenței, se săturase sau obosise să-mi mai impună cum să mă îmbrac și cum să mă comport, și, slavă Domnului, am putut fi mai liber.

Cam pe la 20 de ani au început să apară întrebările de genul „Ce vrei să faci cu viața ta? Crezi că, fiind așa cum ești, o să te poți integra în societate? Toată lumea te va da la o parte! “.

Inițial am evitat să le spun, fiind întrebat de ambii părinți. Am găsit alte motive, dar nu a ținut mult și le-am spus. După cum e de așteptat în majoritatea cazurilor, reacția lor a fost una deloc pozitivă, și aici enumăr câteva reproșuri pe care mi le-au făcut mie sau lor înșiși.

„Nu o să mă iert niciodată că nu am luat măsuri din timp să nu ajungi așa.”, „Poate dacă te duceam la un psiholog mai devreme era altfel.”, „Cum crezi că o să ne vadă lumea pe noi dacă tu o să faci asta? Ești singurul nostru copil!”, „Nu o să pot înțelege niciodată asta, și nici nu vreau să înțeleg.”

Asta după ce îmi sugerase să consult un psiholog de la ea de la clinică, mama fiind asistentă medicală. Am făcut asta spunându-i doamnei psiholog, după o vreme, care era problema. Din partea dumneaei am avut parte de o reacție foarte pozitiva, urmând să-mi propună să imi chem ambii păriniți la o ședință în care să le explice care este fenomenul.

După ședința cu ei, aparent, nu s-a întâmplat nimic. Dar revenind, inevitabil, la discuțiile de acest gen, reacția lor a fost una și mai dură. Acum îi reproșau doamnei psiholog că „de ce mă încurajează într-un asememea comportament, ar vrea să vadă cum s-ar simți ea dacă unul din copiii ei ar fi așa”.

Mi-a mai zis că, dacă mă gândesc să fac așa ceva, nu o să mai exist pentru ea. Sunt cuvinte care au durut enorm, deși nu vreau să le țin minte și vreau să iert, pentru că, în fond și la urma urmei, nu cred că au fost adevărate. A fost doar un moment de panică din partea mamei, în încercarea de a mă face să mă răzgândesc.

De atunci, nu am mai avut nicio discuție de acel gen și au trecut ani buni. Evităm să aducem în conversație subiectul ca să putem păstra o relație cât de cât satisfăcătoare. Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să transform această poveste într-o nuvelă.

Cert e că eu voi face tranziția curând cu riscul ca mama să nu îmi mai vorbească o vreme, stiu însă că va accepta la un moment dat, când se va obișnui cu ideea. Eu nu voi renunța la ea, chiar dacă va fi greu. Și sper să-i pot demonstra că relația mamă-copil nu ține de aparențe sau stereotipuri.

 

___________

 

My relationship with my mother was never ideal, since she wanted a girl very much. She dressed me up in very girly outfits since I was little, she probably pictured me as a doll, considering she was quite young at the time, only about 22-23 years old.

When I started developing my personality and comprehend things, I began opposing and rejecting the said outfits. Dressing up for the holidays or going out was such a burden and it became a battle of pros and cons.

Mom never really wondered about the true reasons of my behaviour, though it was obvious it was an atypical situation. She believed my reluctance to conform to my gender identity was only a symptom of my very difficult temper. She tried many times to explain to me that this is the way I was born and I should behave accordingly.

By the time I reached my teenage years, Mom grew tired of telling me what to wear and how to behave, so, thank God, I could enjoy a bit more freedom.

In my twenties the big questions arose. “What do you want to do with your life? You think you’ll fit in society being as you are? Everybody will reject you!”

At first, I avoided telling them whenever my parents asked about it. I made up all sorts of answers, but it didn’t last long so I eventually had to speak. As it is to be expected in most cases, they were not happy about it, and a series of reproaches and criticism followed.

“I will never forgive myself for not taking action sooner for you not to end up like this!”

“Maybe if I had taken you to the psychologist earlier, things would have been different now.”

“How do you imagine people will look at us if you do the transition? You are our only child!”

“I will never understand it, I don’t even want to understand it.”

That was after my mother suggested I should go see a psychologist from the clinic where she worked as a nurse. So I went and saw the psychologist and told her what the issue was. She had a very positive attitude towards it and recommended another meeting in which both my parents should take part so she could explain to them the medical phenomenon.

After the revelatory meeting, nothing seemed to happen. But when the topic was brought up again they reacted worse. At this point, they were blaming the psychologist for encouraging me in my behavior, they’d like to see how she would feel if one of her kids was in a similar situation.

My mother threatened I wouldn’t exist for her anymore if I decided to transition. Those were very hurtful words that I would like to forgive and forget because I don’t believe she really meant it. It was just a moment of panic in my mother’s attempt to change my mind.

Since then, and it has been years, we never had another conversation like that. We try to avoid the topic in order to have a somewhat pleasant relationship.

I will soon begin my transition knowing there’s a possibility my mother won’t speak to me for a while. I also know she will eventually accept it once she gets used to the idea of it. I just hope to prove to her the mother-child relationship goes beyond stereotypes and social acceptance.

 

M.

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s