În viziunea noastră, apărem ca într-una dintre lucrările lui Francis Bacon. O figură fără corp, un corp în care durerea funcționează ca un tăiș, poate altera convenția anatomică universală, poate acționa ca o substanță chimică care topește, arde. Un „eu” plasat pe un fundal roșu, într-o cameră fără ferestre, în care perspectiva e alterată. Un portret peste care niște dungi gri pot funcționa deopotrivă ca elemente deformatoare, păstrând transparența, făcând loc voluptuosului abis negru. Ochii rămân aceiași, gura se deschide într-un strigăt.
Și ca în lucrările lui Francis Bacon, atunci când ne uităm în oglindă, postura de statuie grecească dezvoltă deopotrivă forme animalice și crăpături, umbra se scurge din noi, dar rămâne cleioasă lipită de glezne. O față fără trup care rătăcește de cealaltă parte a ramei. Pe marginea unui cerc, în mijlocul unui abator.
Și-atunci ele, cele care ne iubesc, în disperarea, în obsesia, în nimicnicia noastră, devin icoane.
