Sora-mea, fire calma, retrasa, dar observatoare, imi povesteste o intamplare. Cica se facea ca era in statie, asteptand autobuzul care s-o duca (sau s-o aduca) de la facultate. Intre timp, vine un altul si din el coboara un tip chill, cu castile in urechi, cu muzica lui si cine mai stie ce altceva in creier. Brusc, ii trece una prin fata, grabindu-se probabil sa prinda autobuzul care se pregatea sa plece. Omul, desi se sperie putin, spune, de parca ar fi fost intrebat cat e ceasul si trebuie sa spuna „3 si-un sfert”, cu aceeasi chilluiala cu care ar fi platit pentru o punga de fornetti, de parca ar fi raspuns „bine” cand cineva l-ar fi intrebat „ce mai faci?”, deci, omul spune „pula-n ma-ta” si isi continua drumul cu jemenfichism.
