Nu vreau sa spun mai mult despre documentarul asta. Nici cate minute are, nici despre ce e. Poate unii stiti. Pentru cei care nu stiu, „Man on Wire” e un spectacol. Am facut imprudenta de a vedea filmul asta inainte de TIFF, pur si simplu pentru ca nu credeam ca o sa am ocazia sa-l vad in cinema. Si acum imi pare rau ca intai l-am vazut pe monitorul amarat al laptop-ului mei. Experienta cinematografica e unica. Am ramas din nou, vazandu-l a 2a oara, cu fluturi in stomac, nod in gand si cu o descriere detaliata, la sange, a celui mai mare vis al meu. Pentru ca despre asta e: despre cum un om nebun si frumos isi indeplineste un vis imposibil.
Ma bucur din suflet ca am putut sa-l vad intr-un festival. Atmosfera de TIFF a amplificat starile pe care le transmite, visele pe care le injecteaza. Cineva imi spunea ca paote fi folosit ca terapie pentru depresivi. Cred ca e adevarat.
Probabil ca daca l-as intalni pe Philippe Petit as simti aceeasi emotie coplesitoare pe care am simtit-o cand l-am cunoscut pe Coppola si cand tremurand i-am intins carnetul de student sa-mi dea un autograf. Oricum, e unul din oamenii pe care o sa-i intalnesc cel putin o data.
