Nu mă atinge

Link

Scriitura asta a ieșit așa, visceral, în septembrie, fără s-o gândesc prea mult, așa cum a ieșit și povestea Pieptiș-ului în februarie 2013.

Am scris-o sub pseudonim, că nu sunt poet.

Pseudonimul îl țin secret, dar scriitura asta n-o mai țin.

Mi-a luat 12 ani să pot vorbi liber despre mine, 2 ani să pot vorbi despre cancerul mamei și un pic mai mult de 2 luni să vorbesc acum. Când durerea e mare, am învățat că felul ăsta de confesiune, orice fel de confesiune, e vindecătoare.

Nu mi-e ușor, iertare, dar…

Timp de un an, am privit adânc în mine prin ochii femeii pe care am iubit-o, iar întunericul ei a fost oglindă întunericului din mine. La fel și lumina ei. Am fost rău, am urât, am lovit, am țipat și am mințit, am judecat, am fost încrâncenat dincolo de orice vamă pe care mi-am imaginat-o proprie.

Fiecare durere a mea e praștie către lumina din mine. Și încă mă încrâncenez puțin pe oamenii care nu înțeleg asta din prima, pac, de parcă e atât de ușor. De parcă uit cât mi-a luat mie… Când prinzi câte un schepsis al vieții vrei să-l dai mai departe cu viteza fulgerătoare cu care te lovește pe tine. Răbdare.

Zâmbesc acum larg, cu fruntea plecată și cu ochii închiși, că sunt recunoscător.

Pentru cum am purificat dragostea din mine.

________________________________

Infernul lui Dante s-a întors

Cu curu-n sus și mi s-a așezat

Pe țeastă.

 

Din el s-a revărsat o pâclă

Care avea mirosul respirației tale

Și al tuturor spiritelor

Care nu se mai puteau ține de pereți.

 

Fiecare spirit și-a făcut cuib

În porii mei.

Nu mă atinge.

 

Mai bine prinde-i o panglică

Și înnoadă-mi-o sub bărbie

Ca zeii cei mincinoși să nu mai vină

Și să-l întoarcă la loc.

Dragă adolescentule trans,

Te rog, rezistă. Știu că uneori e greu să crezi că o vei scoate la capăt. Dar o vei scoate la capăt și tot ce ți se pare acum insuportabil, atunci ți se va părea o amintire dulce-dureroasă.

Te rog, înțelege că ești puternic. Și curajos. Doar pentru că ești, doar pentru că ai curajul să știi cine ești, când nimeni în jurul tău nu știe. Învață-i și pe ei, învață-i pe toți despre tine. Chiar dacă nu vor să audă, chiar dacă refuză să creadă. Le e frică. Înțelege-le frica și nu-ți fie frică de ea. Înțelege și că furia lor e doar durerea lor. Dă-le înapoi durerea ta, dar cu dragoste și răbdare. Învață-i pe toți despre tine.

Și educă-te ! Educă-te, educă-te, educă-te ! Citește tot ce poți, formează-ți un vocabular, atribuie-ți noțiuni. Ești muuult, dar mult mai mult decât crezi ! Construiește-te.

Nu lăsa școala să-ți strice educația ! Nu lăsa profesori obtuzi să te învețe despre viață. Ia de la ei doar teoremele, doar engleza-franceza-germana-spaniola, doar gramatica, doar geografia, nu și axiomele. Nu și truismele lor, pentru că nu sunt și ale tale. Pune mare preț pe educația ta, dar fă-ți-o cu o minte liberă. Și critică.

Critică tot. Pune totul la îndoială. Întreabă-te « de ce ? ». De ce se ceartă ai tăi ? De ce nu te lasă afară ? De ce aia de istorie ți-a dat 5 când trebuia să-ți dea 9 și de ce ai prea multe absențe la chimie ? De ce stai mai mult pe facebook decât pe-afară ? Cine-ți sunt prietenii ? Ce va leagă ? Ce vrei ? Care îți sunt pasiunile ? După un timp, exersând, vor veni și răspunsurile.

Află care-ți sunt pasiunile și alimentează-le. Caută, caută în tine și nu respinge nimic din ce descoperi! Stai de vorbă cu tine  ! Ține un jurnal, dar scrie ca și când nimeni, niciodată n-ar afla ce scrii. Scrie ca și când ai arde hârtia imediat ce ai terminat de scris. Și dacă ți-l găsește cineva, ce ? Ăsta ești. Asumă-ți cine ești. Și ce faci. Întotdeauna.

Împrietenește-te cu tine, învață că, atunci când pui capul pe pernă, rămâi doar tu cu tine și așa vei fi până la sfârșitul zilelor tale, indiferent cine va adormi pe cealaltă pernă. Și îngrijește-ți corpul, pregătește-l, dormi bine, mănâncă bine, fă sport. O să-ți fii recunoscător mai târziu.

Nu fi arogant. Nu fi meschin. Nu face rău. În timp o să înveți, sper, că ce dai aia primești și învață astfel să dai ce ți-ar plăcea să primești.

Dar nu te considera inferior nimănui. Nu ești. Nu ești inferior nimănui. Ești cine ești și existența ta nu poate fi negociată, ci doar respectată. Învață să te aperi. Învață să-ți aperi teritoriul. Învață să te bați dacă e nevoie. Stand. Your. Ground.

Dar, te rog, rezistă. Pentru că nu ești singur. Și pentru că ești minunat. Și pentru că o să fie bine.

Sașa

Într-o seară, cu ani în urmă, stăteam în sufragerie și mă uitam la Discovery Channel. Obișnuiam să urmăresc postul ăsta foarte mult înainte să am internet. Cred că aveam 12 ani la momentul respectiv. Emisiunea din seara aceea era despre bărbați Trans. Nu era prima oară când o vizionam, mai fusese difuzată, și deși o văzusem deja de multe ori, de data asta era diferit pentru că era și mama în cameră. Nu știu de ce, dar asta m-a emoționat foarte tare și-am suferit o cădere nervoasă. Mama s-a îngrijorat și m-a întrebat ce e în neregulă. Eu n-am spus nimic.

Mă tot întreba „E despre emisiunea asta de la tv?‟ N-am răspuns. „Simți la fel?‟

Am tăcut în continuare.

După vreo jumătate de oră am vorbit. „Nu-i vorba despre nimic‟, i-am spus. M-a lăsat în pace și-au trecut așa una, cinci, zece ani. Cred că eram speriat, sau poate că nu aveam încredere în ea, sau în oricine altcineva. Până la urmă, cine-ar fi putut înțelege așa ceva?

N-am vorbit niciodată deschis despre asta. A fost mai degrabă un proces. Am fost unul dintre acei copii precoce care conștientizează încă din copilărie. Mama a suspectat câte ceva încă de atunci, dar nu cunoștea cauza și nu și-a pus prea multe întrebări. Într-un fel sau altul, mi-a acordat libertatea de a fi eu însumi.

După mulți ani, i-am vorbit despre operație. S-a oferit să mă ajute. A venit cu mine la primul consult psihiatric. Aveam deja 19 ani.

Astăzi am 24 și anul ăsta voi face operația. A trecut mult timp, ea m-a susținut mereu.

Îmi doresc să fi vorbit în seara aceea. Dacă aș fi avut încredere în ea mai devreme, mi-aș fi atins scopul deja. Însă, știi ce? E în regulă, știu că sunt foarte norocos oricum.   

 

___________

 

One evening, some years ago, I was sitting in the living room watching Discovery Channel. I used to watch that channel a lot before I had internet. I think I was 12 at that time. The show that was on that evening was about trans guys. It wasn’t the first time I’ve seen it, they aired it many times, so I’ve already watched it a few times before that but this time was different since my mom was in the room with me. I don’t know why, but this made me very emotional which lead to a breakdown. She got very worried and kept asking me “What’s wrong?”. I said nothing.

She kept asking “Is it about this show on tv?” I said nothing. “Do you feel like that?” I continued to keep my mouth shut.

After about half an hour later I spoke. “It’s nothing”, I said. She let me be and one, five, ten years passed. I guess I was scared, or perhaps I didn’t trust her, or anyone else. After all, who could understand such a thing?

We never really talked about it openly. It was a process. I was one of those self-conscious kids who knew since early childhood. She suspected some things since then, but didn’t know the cause and didn’t question it very much. One way or another, she gave me freedom to be myself.

After many years I told her about surgery, she said she would help. She came with me to my first consultation with the psychiatrist. I was already 19 then.

Today, I’m 24 and having surgery this year. A lot of time passed, but she’s been supportive.

I wish I would’ve spoken up that evening. If I had given her my trust sooner, I would’ve already reached my goals.

But you know what? It’s fine. I feel very lucky anyway.

 

Sașa

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

A letter from a mother

Am făcut copii ca să rămână ceva din dragostea mea atunci când eu sau ea, dragostea, nu vom mai fi. Am făcut copii pentru că am fost un copil iubit și sustinut de părinti și am vrut să-nvăț și să simt această iubire. Am vrut să le dau toată atenția și iubirea de care sunt în stare. Nu am luat în calcul ”cana cu apă la bătrânețe”. Mi se pare imposibil să ajung să trăiesc atât, și apoi cana aia trebuie s-o și meriți. Dacă ți-e dată în silă, din obligație, ai apucat degeaba bătrânețea.

Nu mi-am întrebat copiii dacă am greșit față de ei, pentru că știu că am greșit. Din prea multă dragoste sau din neștiință.

Am crescut într-o societate și intr-o familie în care sexul era subiect tabu. Despre orientări sexuale sau identitate de gen am auzit târziu și nu am simțit repulsie dar nici interes. În ochii multora, eram doar un copil sărac și, ca mulți alți copii, am avut parte de umilință, batjocură și discriminare, și asta m-a făcut să nu doresc să lovesc în demnitatea cuiva vreodată.

Această lecție mi-a fost de folos în momentul în care mi-am dat seama că ceva se întâmplă cu fiica mea și că ceea ce m-a lovit fix în moalele capului avea legătură cu subiectul care nu mă interesase până atunci .

Capul meu stătea să explodeze și-mi simțeam trupul tremurând din fiecare încheietură, dar nu am scos un cuvânt.

Când șocul a mai trecut, am început să gândesc. Să-mi amintesc, să analizez, să mă doară, să plâng, și s-o iau iar și iar de la capăt. Am realizat câte semnale au fost din fragedă copilărie, iar eu, abia la nouă ani, când a refuzat categoric să mai îmbrace haine de fată, m-am întrebat ”de ce?”. Mi-am dat seama de câte ori aproape îmi ”desenase”, iar eu nu am văzut. Mi-am dat seama de unde vin toate tristețile, lacrimile și solitudinea ei. Am realizat cât a suferit copilul meu în timp ce eu, mama care i-a oferit tot ce-a putut, am fost oarbă.

Între noi n-au fost și nu sunt certuri și jigniri. De ce ar fi, când mai avem atâtea cuvinte frumoase de spus?

Am plâns, da, mult am plâns, dar nu de furie sau de orgoliu rănit. Am plâns urâțenia unor oameni care cred că le știu pe toate, care cred cu înfumurare că pot jigni pe cei ce nu le seamănă și mai cred că doar ei au drepturi. Ei sunt mai egali decât alții.

Acum, când văd totul, am totul. Dragostea și respectul nu au plecat nicăieri. Sunt aici, în noi, mai puternice ca oricând. Nu mi-a fost și nu-mi e rușine cu copilul meu trans. Mi-ar fi fost rușine dacă ar fi fost laș , nesimțit sau obtuz.

Nu trebuie să așteptăm bătrânețea. Nici măcar ziua de mâine. AZI trebuie să ne dăm unii altora o cană cu apă!

 

___________

 

I wanted to have children so that some of the love I feel remains when I no longer am.

I wanted to have children because I was loved and encouraged by my parents as a kid, so I wanted to learn and practice this kind of love. I wanted to give my love and attention to my children. The argument of having someone to take care of me in my old days was never a reason for it. It always seemed unlikely I would live that long and, also, one should be worthy to be taken care of. If you’re being taken care of out of obligation, you’ve grown old in vain.

I never asked my kids if I have done them wrong because I already know I have. Out of too much love or unknowingly.

I grew up in a society and in a family in which sexuality was tabu. I’ve heard about sexual orientation and gender identity very late in my life and I felt neither antipathy nor interest towards  the subject. In the eyes of many, I was nothing but a poor kid and, like many other kids, I was humiliated, made fun of and discriminated, thus I decided to never hurt anyone’s dignity.

That became an useful lesson when I figured out something was going on with my daughter and that it was related to the topic I had the least interest in before. I felt my head was about to explode and my body shaking, but I didn’t say anything. When the shock passed, I started thinking. Remembering, analyzing, hurting, crying, time and time again. I realised how many signals were already there since early childhood, while I only wondered „why?”  when she was about 9 years old and  absolutely refused to wear girl clothes anymore. I became aware of all the times she almost drew it out for me and I couldn’t see it. I understood where all her sadness, tears and solitude came from. I realized how much suffering my child endured, while I, the mother who offered her as much as she could, was blind.

Between us there was never room for fights and insults. Why would it be, when there are so many beautiful words left to say?

I cried, yes, I cried a lot, but not out of anger or hurt ego. I cried because of the ugliness of the ones who think they know it all, the ones who so arrogantly think they can offend others just because they are different and who believe rights only apply to them. That they are more worthy than others.

Now, that I see everything, I have everything. The love and respect didn’t go anywhere. It’s all here, within us, stronger than ever. I never was and never will be ashamed of my transgender child. I would’ve been ashamed if he was a coward, thick-skinned or narrow-minded.

We don’t have to wait for our old days, not even for tomorrow. It’s today when we should take care of eachother.

 

mom

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

Vlad

Era decembrie 2014. Deja nu mai exista loc de negare și ignoranță. Totul era clar acum și nu voiam să fac nimic altceva decât să mă informez despre tot ce se leagă de a fi un baiat trans. Rămâneam prins ore în șir în fața laptopului uitându-mă la poveștile altora de pe youtube și mă tot interesam de bindere pentru că voiam să îmi dau și eu comandă în sfârșit.

Mă abțineam deja de vreun an să fac asta. Știam că după orice pas făcut spre a-mi asuma faptul că sunt trans și actually act on it, nu voi mai putea să dau înapoi. Faptul că în sfârșit existau explicații și soluții m-au facut să văd un viitor pentru mine la care visam de mic și eram în culmea fericirii, dar și speriat ca naiba. Și după fiecare seara petrecută la laptop în care aveam tot felul de revelații și mă bucuram de unul singur, de fiecare dată la final se termina cu plâns și o durere imensă în piept. “Ce o sa zică mama? Nu pot să îi fac asta. Dar nu îi fac ei, îmi fac mie, o să mă înțeleagă. Sau nu. O să îi fie foarte greu și o să sufere. Deci nu o să pot să fac asta în veci. Poate doar când nu o să mai fie ea, dar, doamne ferește, nu vreau să mă gândesc la o nenorocire ca asta. Dar eu altfel nu pot să traiesc.” În sfârșit, am decis că în vacanța de iarnă am să vorbesc cu ea când mă duc acasă.

  Am ajuns acasă după amiaza, și după 7 ore de stat prin bucătărie cu mama, care mai făcea treabă sau stătea pe laptop, încep să pufăi și să oftez. “Ce-ai pățit?” Eu îi zic că e greu. Că în ultima vreme mi-am dat seama de unele lucruri legate de mine și încep să îi povestesc toată viața mea la care a luat parte, dar prin ochii mei. “Mai știi când începusem și eu să mă duc la școală și mă pieptănai în unele dimineți și încercai să mă pregătești, să mă faci “frumoasă” și eu stăteam cu lacrimi în ochi și nu mai scoteam un sunet?  Mai știi când plângeai în brațele mele și mi-ai spus, când aveam 12-13 ani, să am grijă cu ce bărbat aleg să îmi petrec viața? Am tăcut și te strângeam în brațe să nu mai plângi, dar voiam atât de tare să îți spun că eu aș vrea să fiu bărbat, și să am soție și copii la un moment dat. Și în primară, când l-am intrebat pe Marius dacă nu vrea să îmi zică Răzvan, pentru că ăsta era numele ales de tine pentru mine, Răzvan Vlad, înainte să mă nasc. Și că voiam să mă dau cu lama pe față în adolescență ca să am și eu barbă ca ceilalți băieți, etc.” În final i-am spus că vreau să mă duc la un specialist să vorbesc despre asta și după să vedem ce se mai întâmplă. Stătea tăcută și asculta atent tot ce îi spuneam, știam că este aproape îngrozită, pentru că nu a fost nici un șoc, ci doar o mare frică pe care o avea devenită realitate. Frica nu era legată de faptul în sine, ci de intoleranța oamenilor. De ani se aștepta să izbucnesc odată cu asta, dar spera să nu. Oricât de greu a fost, mi-a spus să merg la specialist și să văd ce îmi spune, și de restul vom vedea. Am lăsat-o câteva zile să digere totul și am plecat înapoi la București. Primesc mesaje: “Când neputința mea a început să doară, am orbit. Asta sunt eu acum și nu știu de unde s-o iau. Nu te panica. Am fost calmă (aș zice moartă) o vreme, ca și tine, încerc să mă regăsesc… Chiar vroiam să-ți scriu. Am vorbit cu tata si i-am spus. A zis că trebuie să facem ce e bine pt tine. Că nu contează lumea. Mingea e acum la tine. De tine depinde cum îți vei face viața. Eu pot veni cu tine la psiholog. Și el s-a oferit. Seara trecută vorbeam de Andrei și a zis să ne traiască băiatul. Iar eu am zis să ne traiască băieții că s-ar putea să avem 2 și a zis: Doamne ajută!”

Apoi a urmat o pauză în care nu se mai vorbea despre acest subiect, după care era iar ok, după care nu, și tot așa, iar eu mă speriam pentru că nu știam de ce oscilează stările ei așa în privința asta. Dar m-am înarmat cu răbdare și a meritat fiecare secundă. A trecut un an, pe 5 decembrie 2015 am facut prima injecție cu T și mă sună mama : “Ce faci, Vlăduț?… Bravo, băiatu’ lu mama. Ai grijă de tine!”

 

___________

 

It was December 2014. There wasn’t any more room left for denial & ignorance. Everything was clear now and I didn’t want to do anything else but to inform myself about everything that’s connected to being a trans guy. I would stay glued to the laptop for hours, looking at other people’s stories on youtube and I would look up binders because I wanted to finally order one. I had been withholding myself for over a year to do it. I knew that any step towards assuming that I’m trans and actually act on it, I wouldn’t be able to back down. The fact that there were finally explanations and solutions made me see a future for myself that I had been dreaming about since I was young and I was really happy but also very scared. And after every evening I spent on the laptop I’d have all sort of revelations and I would rejoice all by myself, every time, it ended with me crying and having an immense pain in my chest: “What would my mother say? I can’t do this to her. But I’m not doing it to her, I’m doing it to myself, she’ll understand. Or not. It’ll be very hard for her and she’ll suffer. So I can’t do this ever. Maybe when she won’t be around anymore, but God forbid, I don’t even want to think about something so unfortunate. But I can’t live any other way.” In the end, I decided that during the winter holidays I would talk to her when I’d return home.

I got home in the afternoon and after 7 hours of laying around in the kitchen with my mom, who was doing a bit of work and browsing her laptop, I started puffing and sighing. “What’s wrong?” I answered that it’s a difficult matter, that lately I’ve realised something about me, so I start telling her my whole life, which she had been a part of, but through my own eyes. “Remember when I started going to school and you would comb my hair and help me get ready every morning, how you would try to make me a pretty girl and I’d be sitting there, with tears in my eyes, completely silent? Remember when you cried in my arms and you told me, when I was 12-13 years old, to be careful in choosing the man I want to spend the rest of my life with? I sat quietly and held you so you would stop crying, but I really wanted to tell you that I’d like to be a man, have a wife and kids of my own in the future. Then in elementary school, when I asked Marius if he’d like to call me Razvan, because that’s the male name you picked for me, Razvan Vlad, before I was born. And how I wanted to shave my face in my teenhood so that I’d have a beard like the other guys, etc.”

I finally told her that I want to see a specialist and talk about it and take it from there on. She sat there quietly, listening to what I was telling her, I knew that she was almost terrified, because there was no shock, just a big fear that had became true. Her fear wasn’t about my situation itself, but about people’s intolerance to it. She had been expecting me to burst out for years, hoping I wouldn’t though. No matter how hard it was, she told me to see a specialist, see what they say, and will sort the rest out. I let her process it for a few days and went back to Bucharest.

I got a text: “When my helplessness started to hurt, I went blind. This is how I am now and I don’t know where to start. Don’t panic. I was quiet (I’d say dead) for a while, like yourself, and I’m trying to regain myself. I’ve been meaning to write to you. I talked to your dad and I told him. He said we should do what’s best for you. That people don’t matter. The ball is in your court now. It’s up to you how you sort your life. I can come with you to the therapist. Dad also offered. Last night I was talking with him about Andrei and he said ‘long live our son’. I said long live our sons, since we might have 2, he said ‘God bless!”

For a while we took a break from the subject, then she seemed ok with it, then she didn’t, and so on. So I was scared not knowing why her mood oscillated so much about this. But I armed myself with patience and it was worth every second. It’s been a year now, on the 5th of December I had my first T injection and my mom called me: “How are you, Vladut? Way to go, my son. Take care!”

 

Vlad

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

 

D.V.E.

Prima oară când i-am spus mamei eram în clasa a 8-a. Încă îmi amintesc frica cumplită care îmi paralizase trupul, făcându-mi mișcările grosolane și rigide. Nu știam la ce să mă aștept, așa că m-am pregătit pentru ce-i mai rău. Inima-mi bătea așa tare că m-am gândit că o aude și mama. Era în sufragerie și n-am îndrăznit să mă așez lângă ea. Stând în picioare, am luat o gură de aer și-am început să vorbesc. A ascultat fără să mă întrerupă. Nu-mi mai amintesc ce mi-a spus atunci și aparent nici ea nu mai știe. Prima oară când i-am spus, a ascuns informația undeva în mintea ei. Prima oară când i-am spus, a uitat tot într-o săptămână.

A doua oară, eram în clasa a 9-a. O profesoară i-a spus mamei ca începusem să folosesc un alt nume și că ceream tuturor să-l folosească. De data asta nu-mi mai era teamă, eram furios și ceream respect și asumarea îndrăznelii de a uita ceva ce-mi cauza atâta suferință.

Sunt la facultate acum și poate dacă aș fi mărturisit mai devreme, n-aș fi hărțuit constant și asta n-ar mai fi considerată o problemă din capul meu care trebuie tratată.

 

___________

 

The first time I came out to my mother I was in 8th grade. I still remember the intense fear crippling my body, making my movements coarse and rigid. I didn’t know what to expect, I prepared myself for the worst. My heart was beating so fast and loud I thought she was able to hear it. She was in the living room and I didn’t dare to take a seat beside her. Standing, I took a deep breath and started to speak. She listened without interrupting me. I can’t remember what she told me and it turns out she doesn’t either. The first time I came out my mother pushed it to the back of her mind. The first time I came out she forgot about it in a week.

The second time, I was in 9th grade. My teacher told her I started referring to myself by another name, that I demanded people to use it. I wasn’t afraid this time, I was angry and I demanded respect and atoning for daring to forget something that caused me so much pain.

I’m in college now and maybe if I came out sooner I wouldn’t be constantly harassed and told this is nothing more than a bunch of butterflies in my head, an issue I have to treat.

 

DVE

 

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)

 

David

Era vineri. Octombrie spre noiembrie. Se grăbeau să ajungă la casa de la țară. Eu tocmai ce venisem de la fermă. Eram plin de draci. Erau anxioși. Știau că ceva se întâmplă de prin mai, dar concret ce nici nu aveau idee.

M-am așezat în capul mesei. În partea opusă s-a așezat tata și mama undeva la mijloc. Am început așa „Sunteți siguri că vreți să vă spun?! Odată spus și auzit, nu mai puteți da timpul înapoi. Nu vreau să vă stric weekend-ul!”

Mama a fost fermă, atât cât putea să fie ea. „Nu, mamă, tot ce ține de tine noi trebuie să știm. Nu strici nimic!”

Acuma, să explic. Vezi tu, eu nu am fost o persoană normală, ci una specială. Așa îmi place să mă caracterizez. Sunt un om care s-a născut în corpul greșit. Sunt un bărbat într-o carcasă de muiere și blestemul meu a fost conștientizarea acestui adevar de la 6-7 ani. Și am tăcut până acum, 20 de ani de liniște. Mă rog, așa se vede. Când țipi în liniște, nu aude toată lumea. Doar unii.

E chiar simplu de explicat. Încearcă tu, orice ai fi, să te îmbraci în sexul opus. Acuma, îmbrăcat(ă) așa ieși pe stradă, du-te la muncă, fă-ți o relație, o familie. Sau și mai simplu, uită-te la tine în oglindă și gândește-te că în loc de pieptul tău cu pătrățele ai niște sâni, și nu de-ăia sexy. Sau în loc de sânii tăi sexy, ai o burtă de-aia păroasă, când tu știi că nu e corpul tău. Cum ar fi? Ai mai funcționa? Ai mai iubi?!

Revenind, mă uitam la ei și mă gândeam cum dracu să le explic. Am mers la psiholog, am discutat, m-am pregătit. Atât cât te poți pregăti. Am avut grijă să mă înconjor de prieteni care știu și mă susțin. O parte din familie știa, verișorii. Practic, mi-am construit o plasă în caz că voi “pica”!

Am început cu „Știi, mama, acum o săptămână, când m-ai sunat și m-ai întrebat ce am, că ori am de gând să mă transform în băiat? Ei bine, cam așa e. Atât că nu mă „transform”, eu sunt deja băiat, de mult timp chiar”.

Bineînțeles, șoc și groază. Tragedie grecească în acte. Ce a urmat sunt actele:

Actul 1. „De ce?!” Da, reacția familiei în fața oricărei tragedii. „Cum adică? Cum să zici așa ceva?! Tu? Băiat? Nu, așa ceva nu.”

Actul 2. Vina. Asta sună cam așa: “Pentru cine faci tu asta? Pentru cine te mutilezi?! Te-a dezamăgit vreun băiat? Te-ai îndrăgostit de vreo femeie? Cu ce ți-am greșit noi? Ți-am dat tot, nu ți-a lipsit nimic. Aaa da, noi suntem de vină. Dacă aveai alți părinți mai făceai tu așa?”

Actul 3. Trans=gay. “Aoleu, mamă, da’ ție iți plac fetele? Ești gay? -Nu, mama, sunt transgender. Este o diferență între gen și orientare sexuala.”

Actul 4. Rușinea. “Măi, mamă, dar tu te gândești când ne sună X și Y și mă întreabă ce face fata ta? Eu ce să zic? Nu, stai, că eu am băiat”, „Tu te gândești și la noi când faci așa ceva? Ne-ai distrus.”

Actul 5. Șantajul emoțional. „M-ai terminat. Ne-ai terminat și pe mine și pe tac-tu. O să ne bagi în mormânt mai devreme. Asta vrei?“

Actul 6. Concluzia?! „Eu așa ceva nu accept. Nu pot să accept! Nici eu, nici tac-tu! Îmi spui tu mie că asta se întâmplă din copilărie. Nu te cred. Nu cred. Nu vreau să cred că asta se întâmplă. Nu, nu pot să accept!”

Și cam așa au trecut vreo 40 de minute, o oră. O oră în care mama a plâns, tata și-a pus fruntea într-o palmă și nu a scos niciun cuvânt. În final, m-am uitat la tatăl meu și l-am întrebat „Tu ce părere ai? Spune ceva. Vorbește cu mine!”

A scos fruntea din palmă. S-a uitat adânc în ochii mei, în sufletul meu și mi-a zis scurt „Dacă tu te ții de decizia asta, nouă ne spui PA-PA!” și a trântit cu palma în masă. S-a ridicat și a început să care bagajele la mașină. Mama a rămas tăcută, înghițea lacrimi și tremura.

Ce a urmat în zilele următoare au fost telefoane cu amenințări emoționale de genul „Îl iau pe tac-tu și ne spânzurăm aici în pădurea asta. Ne-ai distrus. Nu mai avem pentru ce munci sau trăi. Mai bine ne sinucidem că până aici a fost. Gata. Ne-ai terminat!”. Nu e ceea ce iți dorești să auzi de la maică-ta, nu? Reacția mea la asta a fost “Tu vorbești că te omori și că îl iei și pe tata la pădurice să se spânzure, dar l-ai consultat și pe el, vrea să moară?”. Meschin, știu!

De atunci au trecut câteva luni. Ceva timp, cu mama nu am vorbit deloc. Doar cu tata. Vorbeam lucruri mărunte, nu despre ce le-am spus eu. Apoi a venit Moș Crăciun și toată lumea ignora.

Reacții sunt, inevitabil. „Cum ieși din casă cu barba aia? Tu nu te uiți la tine cu mizeria aia pe față?!”

Na, nimic anormal în viața unui trans. Pe lângă lupta interioară dintre tine și TINE, lupta cu societatea, pentru că poliția română niciodată nu crede că buletinul ăla e al tău, e al soției sau soțului, operatorul de la Orange îl vrea/o vrea pe titularul/titulara de contract și culmea, tu ești, dar nu se potrivește vocea.

Ai de dus și asta, care e, a dracu’, cea mai grea. E acolo, adânc, bine înrădăcinat în sufletul tău. Orice ai fi, familia e acolo, adânc. Și nimeni nu își dorește „războiul” ăsta. Când știi de mic două adevăruri care, culmea, acum pentru mine sunt antonime: eu sunt transgender, .eu sunt copilul mamei și al tatălui meu. Cele două persoane care trăiesc pentru tine, pe care te bazezi indiferent de orice, acum nu te acceptă pentru că ești trans.

În final, înainte să plece la țară mama m-a întrebat „Ce vrei?!”.

Printre lacrimi am dat un răspuns. “Nu vreau bani, nu vreau nici măcar să mă accepți, nu vreau decât un lucru. Te rog, iartă-mă. Te rog să mă ierți, pentru că eu altfel nu pot să fiu!”

A fost ultima oară când mi-am pus sufletul pe tavă în fața mamei mele. Never again. I’m sorry.

 

___________

 

It was Friday, the end of October. My parents were hurrying to get to the countryside. I just came back from the farm and I was full of anger. They were very nervous, knowing something was going since May, but having no clue what exactly.

I took a seat at the table, they sat across from me.

I asked ”Are you sure you want me to tell you? Once I do, it can never be unheard, you can’t go back in time and undo it. I don’t want to ruin your weekend!”

Mom was as firm about it as she possibly could. “No, we need to know everything related to you. You’re not ruining anything.”

Now, let me explain myself first. You see, I was never a regular person, I was always special in a way. That’s how I like to describe it. I am someone who was born in the wrong body. I am a man trapped in woman’s body and my curse was to acknowledge that when I was 6 or 7 years old. And I’ve been quiet about it until now, 20 years of silence. Anyway, that’s how it looks to be. When you scream silently, not everybody hears it.

It is actually easy to describe it. You try, no matter who you are, to dress as the opposite sex. Then, dressed like that, go out on the streets, go to work, be in a relationship, have a family. Even simpler, take a look at yourself in the mirror and imagine that, instead of your six-pack, you see a pair of breasts, and not the sexy kind. Or, on instead of your sexy breasts, you see a hairy belly, knowing it is not your body you’re looking at. How would that be? Would you be able to live like that? Would you still love?

Going back to my story, I was looking at my parents thinking how could I explain this to them. I went to a psychologist, I talked about it, I tried to prepare for this as much as one can prepare. I was careful to surround myself with friends that knew and were supportive. Part of the family already knew, I told my cousins. Basically, I had built a safety net.

So I began with “You know, Mom, how a week ago you called and asked what was wrong with me, if I am planning to become a boy? Well, that’s it. Only that I am not “becoming”, I already am a boy.”

They, of course, were shocked. What followed was something along the lines of a greek tragedy.

Act one.  “Why?!” The usual reaction of the family to any tragedy. “What does that mean? How could you even say that? You? A boy? No, no way.”

Act two. The guilt. “For whom are you doing this? For whom are you mutilating yourself? Have you been heartbroken by a boy? Did you fall in love with a woman? What did we ever do wrong? We gave you everything, you had it all. Yes, it’s clearly our fault. If you had other parents you wouldn’t be doing this. “

Act three. Transgender and gay means the same thing. “You’re into girls? Are you gay? – No, Mom, I am transgender. There’s a difference between sexual orientation and gender.”

Act four. The shame. “Have you thought about what we’re going to say when someone calls and asks how’s our daughter doing? What am I going to say? No, I have a boy now. Have you thought  about us at all when you decided to do this? You’re ruining our lives.”

Act five. The emotional blackmail. “You’re destroying me. You’re destroying both of us. You’re burying us early with this.  Is that what you want?”

Act six. The conclusion. “I cannot accept something like this. I simply cannot! I can’t and neither does your father. You’re telling me this has been going on since childhood, I don’t believe you. I can’t believe this is actually going on. No, I can’t accept it!”

This is how things went on for about an hour. An hour in which my mother cried, and my father stood with his head in his palms and didn’t say one word. I eventually looked at him asked “What is your take on this? Say something. Talk to me!”

He gazed deeply into my eyes, right into my soul, and said “If you go through with this, you can say goodbye to us!” and slammed his palm on the table. He got up and started carrying their luggage to the car. Mom was sitting in slience, shaking and swallowing her tears.

The next days they kept calling with all kinds of threats. “I’ll take your father up in the forest and we’ll hang ourselves. You’ve ruined us. We have no reason to live or work anymore. We’re better off killing ourselves. That’s it, you’ve finished us!”

It’s not something you want to hear your mother say, is it? My reaction to that was “You’re talking about killing yourselves both, but have you asked dad if he wants to die?”. Rather mean of me, I know.

It’s been months since then. I haven’t talked to my mom for a while. Only with dad. Mostly small talk, not mentioning our big conversation. Then Christmas came, and everybody ignored it.

They still react to it sometimes. “ How are you going out with that beard? Look at yourselves with that ugly thing on your face!”

Well, that’s nothing unusual in a trans’ life. Besides the constant battle between you and yourself and the battle with the society, since the romanian police never believes that is your real ID, or the mobile operator who asks to speak with the real owner of the contract, because your voice doesn’t match your identity, you also have to take on this. And this is really the biggest struggle. It’s there, deeply rooted in your heart. No matter who you are, your family is there. And nobody wishes for this kind of war. Especially when you acknowledge the two things that are universally true, and then they become opposites: I am transgender, I am the child of my parents. The two people who live for you, to whom you count on no matter what, now don’t accept you because you’re transgender.

At the end of our conversation, before leaving to the countryside, Mom asked “What do you want?”.

I answered with tears in my eyes “ I don’t want money, I don’t even want you to accept me, I only want one thing. For you to forgive me. Please forgive me, because I can’t be something that I’m not”.

It was the first and last time I poured my soul in front of my parents. Never again. I’m sorry.  

 

david

© Sorana Grigoraș, All Rights Reserved.

(Dacă simți nevoia să-mi povestești despre momentul tău de coming out față de familia ta, te rog, scrie-mi la patrick.braila@gmail.com)